Sinteza evenimentelor politice interne

2011 a fost un an al apariţiei de noi alianţe politice, de alegeri de lideri ai formaţiunilor politice, dar şi de schimbări de forţe în parlament. Ca de obicei, nu au lipsit atacurile, uneori dure şi acide, între putere şi opoziţie şi, oarecum o tradiţie, plecările unor politicieni dintr-un partid în altul.

S-au depus moţiuni împotriva guvernului, şi nu puţine, dar au fost respinse din cauza raportului de forţe din Camera Deputaţilor şi Senat.

Nu au lipsit cazurile de corupţie, acuzaţi de astfel de fapte fiind tot felul de politicieni, ajungând chiar până la un europarlamentar.

2011 a fost un an al blocajului parlamentar, ceea ce a dus la adoptarea multor proiecte legislative în mod tacit, adică fără dezbatere. Dar a fost şi anul relansării ideilor privind revizuirea Constituţiei şi reorganizării teritoriale a României, proiecte rămase însă în suspensie.

Regele Mihai a venit să ţină un discurs în plenul parlamentului, iar şefia Senatului a fost schimbată. 2011 a fost un an cu înfiinţarea unui nou minister, restructurarea altora, dar şi cu decizia coaliţiei guvernamentale privind comasarea alegerilor în 2012.

Audio: sinteza evenimentelor politice interne.

Alianţele de pe scena politică românească

În prima parte a anului 2011 s-au consfiintit, în etape, cele două mari aliante ale partidelor de pe scena politică românească, conturate încă din 2010: la putere, coaliţia de guvernare a încheiat un protocol oficial; în opoziţie, liberalii, social-democraţii şi conservatorii s-au reunit în Uniunea Social-Liberală.

Primul pas, chiar la începutul anului, l-au făcut liberalii şi conservatorii. În ianuarie lua fiinţă, aproape pe neaşteptate, Alianţa de Centru Dreapta PNL-PC. Conservatorii părăseau din nou alianţa cu PSD, o alianţă cu întreruperi, schimbări de nume şi de doctrine.

Dacă în 2004 prietenia dintre conservatori şi social-democraţi s-a rupt pentru că partidul, numit pe atunci PUR, să ajute decisiv Alianţa DA la formarea guvernului, în 2011 motivele nu au mai fost atât de clare.

PC a părăsit PSD pentru a se alătura PNL, cu scopul declarat de a forma o alianţă mai mare între noua formaţiune şi... PSD.

La începutul lunii februrarie au fost finalizate negocierile dintre ACD şi PSD. Liderii formaţiunilor au căzut de acord asupra unei alianţe în care cele două părţi sunt pe picior de egalitate, inclusiv în privinţa candidaturilor pe liste comune.

Deşi înţelegerea a fost anunţată fără a se intra în detalii despre programul economic sau împărţirea candidaturilor la alegerile locale, preşedintele PSD, Victor Ponta, considera că cel mai important este că s-a ajuns la un numitor comun, fapt susţinut şi de liderul PNL, Crin Antonescu.

După ce conducerile celor trei partide au aprobat constituirea Uniunii Social-Liberale, cum se numea noua construcţie, liderii Victor Ponta şi Crin Antonescu au precizat că diferenţele de doctrină dintre social-democraţi şi liberali ar trebui să dea mai multă forţă alianţei, iar obiectivul comun este lupta pentru a aduce România pe un drum normal. Conform protocolului, alianţa partidelor de opoziţie ar trebui să dureze până în 2020.

Luna februarie a început şi cu un nou raport de forţe în parlament, odata cu deschiderea sesiunii. Opoziţia a pierdut majoritatea în Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor, după ce postul de vicepreşedinte ocupat de liberalul Ludovic Orban a revenit deputatului independent Marian Sârbu.

Grupul independenţilor a mai obţinut un loc de vicepreşedinte la Senat, pentru Cristian Diaconescu, şi a întors şi acolo raportul de forţe în Biroul Permanent. Preşedintele Senatului, Mircea Geoană, invocă noi hotărâri ale Curţii Constituţionale care ar fi determinat modificarea algoritmului. Senatorul independent Şerban Mihăilescu spunea că o nouă componenţă a Biroului este necesară în condiţiile actualului raport de forţe.

Discuţii în interiorul partidelor de la putere

Partidele de la putere au avut parte, în februarie, de două evenimente: PDL de discuţiile privind separarea funcţiei de preşedinte al partidului de cea de premier; UDMR de propriul său congres.

Şeful statului a lansat ipoteza găsirii unui nou premier în urma unei runde de discuţii cu partidele de guvernare. Nimic nu prevestea această schimbare. Urma să fie semnat protocolul coaliţiei, iar Emil Boc părea sigur de funcţie până în 2012.

Însă, cu alegerile interne din PDL la câteva luni distanţă, au apărut tot mai multe voci democrat-liberale care spuneau că funcţia de preşedinte al partidului trebuie delimitată de cea de premier. La câteva zile după apariţia acestei discuţii, Traian Băsescu are o întâlnire cu toate partidele politice. Concluzia: guvernul trebuie să schimbe ceva.

Decizia a fost amânată până după congresul UDMR de la sfârşitul lunii februarie. La Oradea, în faţa delegaţilor din teritoriu şi a liderilor principalelor partide politice din România şi Ungaria, Marko Bela predă şefia Uniunii după 18 ani.

Deşi în cursa pentru şefia UDMR au intrat un consilier prezidenţial, Peter Eckstein Kovacs, şi un deputat, Gergely Olosz, finalul nu a adus surprize: susţinut de Marko Bela, ministrul culturii, Kelemen Hunor, a câştigat detaşat alegerile.

Alegerea lui Kelemen Hunor risipea speranţele liderilor opoziţiei de a convinge UDMR să întoarcă armele. Imediat după rezultatul votului, el îi spunea reporterului Radio România Andrei Şerban că UDMR nu îşi trădează partenerii de guvernare.

Nici o sesiune fără moţiune, este o vorbă deja celebră în politica românească. Luna martie a adus însă un record. Premierul Emil Boc şi-a apărat Cabinetul pentru a opta oară în fata parlamentului, şi pentru a şaptea oară cu succes.

De data aceasta, Opoziţia contestă noul Cod al Muncii, pentru care guvernul şi-a angajat răspunderea. Eşecul demersului cu numărul nouă i-a determinat chiar şi pe jurnaliştii publicaţiei britanice Financial Times să-l numească pe Emil Boc un adevărat artist al evadărilor.

Afacere de corupţie cu iz european

Tot în martie, o afacere de corupţie cu iz european. Europarlamentarul social-democrat Adrian Severin a fost filmat de reporteri ai ziarului britanic Sunday Times, deghizaţi în reprezentanţi ai unei firme de lobby, acceptând să voteze un amendament în parlamentul de la Strasbourg în schimbul unui contract de consultanţă.

Adrian Severin nu a fost singurul eurodeputat filmat în această ipostază. Dar, spre deosebire de colegii săi din Slovenia şi Austria, a refuzat să demisioneze din funcţie. El a fost însă exclus din grupul Socialiştilor Europeni, iar liderul său politic din ţară, Victor Ponta, i-a cerut demisia din PSD.

Spre sfârşitul lunii martie, Adrian Severin îşi anunţă demisia din PSD, chiar în şedinţa Biroului Executiv al organizaţiei Bucureşti la care trebuia să fie decisă excluderea sa din partid. El făcea apel la spiritul de solidaritate al PSD Bucureşti, vorbind despre datoria sfântă de a fi alături de colegii aflaţi în situaţii similare cu a lui.

Tot în aprilie, Ioan Botiş îşi anunţa deimisia din funcţia de ministru al muncii. Demisia venea pe fondul acuzaţiilor legate de un posibil conflict de interese dintre funcţia pe care o deţine şi implicarea soţiei sale într-o asociaţie care a lucrat cu fonduri europene şi bugetare.

Agenţia Naţională de Integritate a anchetat cazul şi a sesizat, mai departe, DNA, pentru conflict de interese. Portofoliul muncii a fost preluat mai întâi chiar de premierul Emil Boc, interimar, apoi, după o lună, de Sebastian Lăzăroiu, fost consilier prezidenţial.

După UDMR, în aprilie, şi conservatorii îşi alegeau conducerea, în cadrul congresului extraordinar al partidului. Vasile Nistor şi Florea Damian deveneau preşedinte executiv, respectiv secretar general. Cei circa 6.000 de delegaţi validau şi protocoalele prin care s-au constituit Alianţa de Centru Dreapta şi Uniunea Social-Liberală.

În aceeaşi lună se pregătea şi al treilea mare congres al anului, cel al PDL. Trei candidaţi s-au înscris în cursa pentru funcţia de preşedinte: premierul şi liderul în funcţie al partidului, Emil Boc, reprezentantul gărzii vechi, Vasile Blaga, şi outsiderul Teodor Paleologu.

Fiecare dintre aceştia venea cu propria moţiune sau propriul program de conducere a partidului. Moţiunea lui Emil Boc nu iese din retorica PDL din ultimii doi ani şi este completat de o listă de 150 de susţinători, deşi erau suficienţi doar 35.

Lista începe cu semnăturile a 33 de preşedinţi de filiale, iar restul parlamentari, europarlamentari, primari sau preşedinţi de consilii judeţene. În esenţă, Emil Boc promite creşterea partidului în acelaşi timp cu economia României şi încă patru ani de guvernare.

Deşi era văzut ca făcând parte din vechea gardă, Vasile Blaga se bucură de susţinere mare în PDL, poate nu atât de mare la prima vedere. Echipa lui susţinea triplarea numărului de candidaţi la Congres.

Moţiunea lui Vasile Blaga arată mai rezervat, cu doar 35 de susţinători. Spre deosebire de Emil Boc, Vasile Blaga propunea schimbarea, pentru că PDL ar fi pierdut în plan politic. Ţinta era însă aceeaşi.

La mijlocul lunii mai, dupa o şedinţă care a durat 12 ore, democrat-liberalii dădeau rezultatele, iar Emil Boc îşi păstra funcţia de preşedinte. În discursul său, premierul făcea un apel la unitate în partid şi promitea că PDL va câştiga alegerile din 2012.

Contracandidatul său, Vasile Blaga, garanta că partidul nu se va rupe – susţinătorii săi nu vor pleca din partid în urma rezultatului. El recunoştea că nu îl invidiaza pe Emil Boc

După bătăliile interne din partide şi formarea alianţelor, a venit rândul marilor proiecte legislative. La începutul verii, era relansată tema revizuirii Constituţiei şi apărea ideea reorganizării teritoriale a României, proiecte care nu au fost puse în practică până acum.

Invocată de ani de zile, perspectiva schimbării Constituţiei părea să se concretizeze odată cu prezentarea modificărilor propuse de Preşedinţie. Documentul prezentat de Traian Băsescu propune modificări ce vizează nu doar structura parlamentului.

Se regăseau între acestea prelungirea de la 24 la 48 de ore a perioadei în care o persoană poate fi reţinută, menţionarea răspunderii magistraţilor pentru erori judiciare sau creşterea reprezentanţilor societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii. O alta miză, însă, era cea economică.

La puţin timp după lansarea propunerii de modificare, Curtea Constituţională a respins unele prevederi. Judecătorii au decis că propunerile care vizează imunitatea parlamentară, eliminarea caracterului licit al averii sau limitarea controlului judecătoresc nu pot face obiectul revizuirii.

Nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a fost textul din Constituţie invocat de judecători.

Reorganizarea teritorială a României

Tot în luna iunie, de data aceasta PDL lansa în dezbatere publică o altă idee, cu totul şi cu totul nouă: reorganizarea teritorială a României în mai puţine judeţe sau regiuni.

Motivul: împărţirea administrativ a ţării după liniile euroregiunilor actuale ar putea conduce la o mai bună absorbţie a fondurilor europene. În plus, mai puţine judeţe înseamnă un aparat administrativ mai mic, spunea premierul Emil Boc. Ideea nu a fost împărtăşită în întregime nici măcar de colegii de coaliţie ai democrat-liberalilor.

Absenţe, vot dublu sau chiar multiplu, prea dese adoptări tacite şi dezbateri în van sunt printre minusurile sesiunii parlamentare care s-a încheiat la începutul lunii iulie.

Senatul a fost marcat de fragilitatea majorităţii parlamentare, iar Camera Deputaţilor de multe amânări, dar şi de decizii îndelung dezbătute de politicieni şi opinia publică, cum ar fi respingerea cererii de arestare a unui deputat al puterii acuzat de şantaj.

Printre altele, Senatul a adoptat sistemul coplăţii în sănătate şi proiectul prin care infracţiunea de omor nu mai poate fi prescrisă, iar Camera Deputaţilor a respins proiectul disponibilizărilor de la ministerul de interne şi a adoptat modificarea statutului poliţistului.

De asemenea, Camera a adoptat proiectul privind alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin şi ordonanţa care stabileşte un nou mod de calcul pentru pensiile militarilor. Astfel că preşedintele Camerei Deputaţilor Roberta Anastase avea motive să se declare mulţumită.

Multe şi importante proiecte au fost adoptate însă fără dezbatere parlamentară. Guvernul şi-a angajat răspunderea pe legea educaţiei, pe Codul Muncii, pe Codul de Dialog Social, legea prin care au fost plafonate salariile profesorilor şi pe legile salarizării în sectorul bugetar. Cât priveşte Senatul, o aparentă agendă mai încărcată nu a însemnat neapărat şi mai multe realizări legislative.

Multe dintre propuneri aparţineau opoziţiei şi au fost respinse ulterior atunci când au ajuns în Camera Deputaţilor, unde puterea are majoritate.

Rămâneau în suspensie, fiind amânate pentru sesiunea din toamnă statutul minorităţilor naţionale, depus acum şase ani la Camera Deputaţilor, dar şi, în Senat, modul de rezolvare a propunerii de modificare a Constituţiei, lucru cerut şi de preşedintele Traian Băsescu.

La jumătatea anului, preşedintele de atunci al Senatului, Mircea Geoană, găsea explicaţii pentru aceste amânări în camera superioară a parlamentului.

Ministerul afacerilor europene

Luna septembrie a adus un nou minister - cel al afacerilor europene, definit drept o instituţie care să coordoneze folosirea mai bună a fondurilor comunitare, domeniu în care România înregistrează rămâneri în urmă.

Noul minister ar trebui să aducă la Bucureşti miliardele de euro puse deoparte pentru noi de Uniunea Europeană, numai că înfiinţarea sa a fost aprobată în parlament fără votul opoziţiei reunită în USL, după dezbateri intense şi discuţii încheiate cu reproşuri din partea premierului Emil Boc la adresa PSD, PNL şi PC, pe care le-a criticat şi acuza că nu văd şi nu sprijină interesul naţional.

Opoziţia susţinea că alta era calea de urmat în problema necheltuirii banilor europeni - premierul trebuia mai întîi să îi sancţioneze pe miniştrii cu restanţe în domeniu şi abia apoi să vină în Parlament cu o propunere privind înfiinţarea unei noi structuri.

Cel care va conduce noul minister este fostul comisar european Leonard Orban, care, dincolo de riscurile misiunii pe care şi-a asumat-o, a promis că va încerca să o ducă pînă la capăt.

Tot în septembrie, la Palatul Cotroceni avea loc ceremonia de învestitură a noului ministru al muncii, Sulfina Barbu, care îl înlocuia în funcţie pe Sebastian Lăzăroiu, după un mandat de numai trei luni.

Sulfina Barbu spunea atunci că priorităţile sale sunt legea asistenţei sociale şi aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale.

Preluarea mandatului venea pe fondul unor noi proteste sindicale, marile confederaţii suspendându-se din toate comisiile de dialog social şi din Consiliul Economic şi Social.

Luna octombrie a adus moartea lui Ion Diaconescu, ultimul dintre seniorii PNŢCD, după 94 de ani în care a fost, în afară de om politic şi lider de partid, deţinut politic mulţi ani.

Albă ca Zăpada era celebra formulă prin care Sebastian Lăzăroiu susţinea, criptic, că poate apărea o formaţiune nouă pe scena politică.

El explica însă că Albă ca Zăpada nu trebuie să fie neapărat un partid, ci o schimbare. Pe parcursul toamnei, au apărut mai multe mişcări care.

Deşi nu încercau încă să se înscrie ca partid politic, promiteau această schimbare. În PDL se discuta despre înfiinţarea Mişcării Populare, o platformă de dreapta. UNPR a pregătit, la rândul ei, o platformă de centru-stânga, Uniunea Social-Progresistă. Noua Republică este o altă mişcare de dreapta, care ar urma să se înscrie în primăvară ca partid politic.

Discurs istoric al Regelui Mihai în faţa parlamentului

La sfârşitul lunii octombrie, regele Mihai I revenea cu un discurs în faţa parlamentului, după mai bine de 60 de ani de la precedentul, de data aceasta cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani.

Noiembrie a însemnat noi dispute şi jocuri de culise în lumea politică de la Bucureşti. În senat şi camera deputaţilor, puterea şi opoziţia au continuat să se războiască până ce aproape s-a ajuns la blocaj parlamentar, multe proiecte fiind adoptate tacit, adică fără dezbatere. Două proiecte legislative au stârnit mari pasiuni - legea asistenţei sociale şi legea siguranţei naţionale.

Tot în noiembrie, Mircea Geoană a devenit subiect de discuţii în PSD după ce a refuzat să se retragă de la şefia Senatului, în favoarea colegului său de partid Titus Corlăţean.

Schimburile de replici, uneori chiar dure, s-au mai atenuat după ce a apărut ideea că în acest fel, adică prin plecarea lui Mircea Geoană, PSD ar putea pierde şefia Senatului. Totuşi, nemulţumirile nu mai puteau fi ţinute ascunse.

La numai două săptămâni după aceste discuţii, Mircea Geoană devenea simplu senator independent, nemaifiind acceptat în PSD, şi anunţa că se gândeşte la un proiect politic nou.

Tot în noiembrie, după luni şi luni de aprige negocieri politice, formaţiunile guvernamentale au anunţat că ar fi ajuns la un compromis în perspectiva anului electoral 2012 - comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare şi reducerea numărului de parlamentari, dar într-un parlament în continuare bicameral.

Una din cele mai mari piedici în acest proces de negociere a fost poziţia inflexibilă a UDMR în chestiunea votului uninominal, iar în final PDL a acceptat o variantă de compensare în sensul în care două treimi dintre parlamentari vor fi aleşi în mod direct, iar o treime va proveni de pe liste.

Ultima lună din 2011 a adus noi angajări ale răspunderii guvernului, dar şi o moţiune de cenzură a opoziţiei parlamentare.

Cât priveşte angajarea răspunderii executivului, e vorba de legea de comasare a alegerilor de anul viitor, proiect care ar urma să aducă mari economii la buget, după cum au susţinut reprezentanţii puterii. Şi a mai fost o asumare a răspunderii guvernului, de această dată fiind vorba de un proiect în chestiunea promovării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De departe însă cel mai important eveniment a fost adoptarea bugetelor pentru anul viitor, discuţiile fiind marcate de inflexibilitatea puterii în faţa celor peste 8.000 de amendamente ale opoziţiei parlamentare. Dezbaterile în plenul parlamentului nu au fost lipsite de replici tăioase între opoziţie şi partidele aflate la guvernare.

O nouă moţiune de cenzură îndreptată împotriva guvernului condus de Emil Boc a fost respinsă la vot în 22 decembrie. Opoziţia a mai încercat o dată demiterea executivului, motivul fiind de această dată angajarea răspunderii guvernului pe legea comasării alegerilor locale cu cele parlamentare în 2012.