Sânzienele - povestea unei nopți și a unei zile de vară

Numele sărbătorii de “Sânziene” e un cuvânt ce spune multe chiar despre felul în care latina vorbită la nord şi la sud de Dunăre, pe parcursul mai multor secole şi în timpurile de început ale creştinismului, a devenit limba română.

Iar sărbătoarea de Sânziene însăşi este un exemplu interesant de cum sărbători păgâne, născute la confluenţa dintre tradiţia dacă şi împrumutul roman, au ajuns să îşi găsească nume care să se potrivească şi timpurilor creştine.

Căci se poate ca vechea sărbătoare solară, nu întâmplător apropiată solstiţiului, să fi fost dedicată Dianei, zeiţa păgână.

Dar Dicţionarul Academiei îi dă dreptate lui Cantemir şi îl contrazice pe Mircea Eliade care credea că "Sânzienele" vin de la "sancta Diana".

Sânzienele ar fi de fapt zânele devenite bune creştine cu care Sf. Ioan îşi împarte sărbătoarea, poate nu întâmplător celebrată în acelaşi timp cu aşa sărbătoare păgână importantă. Aşadar, etimologia acceptată astăzi ca singura plauzibilă face referire la expresia "sanctus dies Johannis".

Iar Sărbătoarea are o istorie chiar şi mai interesantă decât cuvântul!

Focurile solstiţiului de vară

Sărbătoarea în sine pare a fi una paneuropeană, cu rădăcini păgâne, dacă e să-i dăm dreptate lui Frazer care în a sa celebră lucrare "Creanga de aur" are un capitol dedicat "Sărbătorilor focului în Europa" şi un paragraf special despre "focurile solstiţiului de vară".

Dar, cu deosebire, aceste sărbători ale focurilor se ţineau pretutindeni în Europa în vremea solstiţiului de vară, mai precis în ajunul solstiţiului (23 iunie) sau în ziua de solstiţiu (24 iunie). Li s-a dat o aparentă nuanţă creştină, căci ziua de solstiţiu a primit numele Sfântului Ioan Botezătorul, dar nu ne putem îndoi că celebrarea datează din timpuri mult mai îndepărtate de începutul erei noastre.

Când a poposit pe la noi şi Drăgaica...

Dimitrie Cantemir, primul care aminteşte de acest obicei în "Descriptio Moldaviae", nu vorbeşte numai de Sânziene, ci aminteşte şi de Drăgaică, al cărei nume slav ne arată că e ceva mai tinerică decât Sânzienele. Măcar din punct de vedere etimologic.
De numele ei se leagă însă un obicei descris, de exemplu, şi de Romulus Vulcănescu în lucrarea "Mitologie română":

Personajele care participă la datina Drăgaicei sunt fete tinere virgine, îmbrăcate în II şi fote noi de sărbătoare şi având capetele acoperite cu marame albe deaupra cu cununile de flori numite sânziene. Erau încinse la brâu tot cu sânziene, iar în mâini ţineau spice de grâu şi seceri cu dinţi. Porneau din sat dimineaţa la răsăritul soarelui, alergând cu maramele fluturând, râzând şi chicotind până ajungeau la ogorul cu rodul cel mai bogat. (...)
În folclorul mitic românesc întâlnim tot mai rar şi unele făpturi fantastice frumoase, însă nemilostive, care trăiau pe ogoare, lunci şi locuri de arătură în păduri, numite tot Drăgaice. Numele iniţial al acestor genii feminine ale recoltei s-a pierdut, păstrându-se prin contaminare cu numele vestalic al Drăgaicelor ce sărbătoresc fertilitatea cerealieră a solului."

Credinţe şi eresuri de Sânziene...

Sunt multe şi toate legate cumva de ierburi de leac. Unele dintre cele mai importante surse sunt chestionarele aplicate de Haşdeu sau de Nicolae Densusianu.
Din ele aflăm că ziua de Sânziene e zi "tămăduitoare" şi "de atunci nu mai cântă cucul". Că se adună şi se folosesc în diverse feluri florile de sânziene. De exemplu, fetele le pun la chiotorile caselor; dacă păienjenii îşi fac plasă acolo, se mărită cu oameni avuţi, dacă nu, cu oameni săraci.

Şi tot din chestionarul aplicat de Haşdeu (apud "Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Haşdeu", Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea) mai aflăm că se scot hainele afară, să nu le mănânce moliile, dar se culege şi mărarul.
Folosindu-se de răspunsurile cuprinse în chestionarului lui Nicolae Densusianu, aplicat în perioada 1893-1896, Adrian Fochi ne convinge şi el că în lumea satului chiar exista credinţa că numai buruienile culese în această noapte au putere de leac.

Iarba fiarelor

Iarba de basm a fiarelor tot la vremea asta se culege. Legenda e inserată de Tudor Pamfile în "Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic":

Pe la miezul nopţii, spre Sânziene, se crede că înfloreşte iarba fiarelor, dar numai pentru câteva clipe. Această credinţă este răspândită prin Banat. Cu această plantă, crede poporul român că se poate descuia orice încuietoare, oricât de meşteşugită ar fi făcută."

Noaptea de Sânziene - "un vis al unei nopţi de vară"

E şi o noapte magică, o noapte când se deschid cerurile, când se produce o linişte deplină în natură, iar animalele fac sfat şi capătă darul vorbirii.

Această legendă este valorificată, de exemplu, de Mihail Sadoveanu în romanul "Nopţile de Sânziene", roman care se încheie cu "dialogul" între doi "huhurezi", într-o noapte caldă de Sânziene, când aşteptau "să se vădească în cer chemarea vieţuitoarelor în sobor."

O "Noapte de Sânziene" a scris şi Mircea Eliade, mai mistică încă, pentru că e "noaptea în care se deschid cerurile", o noapte numai bună pentru a-l scăpa pe om de "căderea în istorie". Tema romanului reiterează deci una dintre obsesiile sale: cea a căderii omului în timp, într-o vreme în care istoria nu a fost deloc blândă...

Dar poate cea mai celebră "noapte de sânziene" din literatura universală e cea din "Visul unei nopţi de vară" a lui Shakespeare, o noapte în care totul e posibil, o noapte a îndrăgostiţilor şi a nebunilor, "căci ei văd lucrurile altfel decât cei cu mintea întreagă".

Şi poate că legendele şi eresurile de Sânziene şi-au avut din timpuri imemoriale rostul lor, căci în lumea "temperată" a bătrânului continent, o noapte atât de lungă de vară trebuie să fi părut de-a dreptul magică!