Pusta – un cuvânt româno-slav

Cronicarul anonim (în sensul că nu i se cunoaște numele și de aceea i se spune Anonimus) al regelui maghiar Béla al III-lea (1173-1196), atunci când vorbește despre locuitorii Pannoniei la venirea ungurilor pe acele meleaguri, semnalează că aceștia erau „Slavi, Bulgari et Blachii ac pastores Romanorum”.

În traducerea acestei sintagme a lui Anonimus, problema controversată este conjuncția „ac”: ce înseamnă ea ? „Și” sau „adică”? Este o controversă inutilă în care nu este nevoie să intrăm.

De ce?

Simplu ! Pannonia însăși este numită, în scrierile medievale, „pascua Romanorum”, adică pășunea Romanilor. Deci, toată acea întindere teritorială din depresiunea pannonică era percepută ca pășune a romanilor și a urmașilor lor.

Pascua – era un cuvânt din latina cultă, latina de cancelarie.

În latina populară, lui „pascua” îi corespundeau pastu sau pastione(m).

Acesta din urmă va evolua devenind pășune - în vremea când procesul de formare a limbii române era încă în desfășurare, până în secolul al VIII-lea. (Înrudite cu pastu sunt cuvintele a paște, păstor, păstorit... păstură, precum și numele propriu Pascu, păstrate până în zilele noastre).

La venirea slavilor, în secolul al VI-lea, în contact cu populația romanizată, pastu a devenit pustu sau pusta (forme care încă se păstrează în aromână).

Adică, vorbitorii de limbă slavă l-au asimilat pe pastu cu un cuvânt existent în limba lor: pusta, care, astfel, a dobândit sensul latin de pășune.

DOAR ÎN CONTACT CU POPULAȚIILE ROMANIZATE, CUVÂNTUL SLAV PUSTA A AJUNS SĂ ÎNSEMNE PĂȘUNE. În niciun alt contact cu vreun alt popor nu se semnalează acest fenomen.

În Moldova, în documente medievale, pluralul puste însemna pășuni din luncile râurilor.

În Banat și în jumătatea de sud a Crișanei, persoanele mai în vârstă, la sfârșitul secolului trecut, când se refereau la munte sau câmpie încă mai foloseau cuvintele codru (cuartum din latină) munte, munte împădurit, și pustă, adică câmpie, pășune.
(„satele din codru și satele din pustă”= satele de la munte și satele din câmpie).

O fișă tehnică a cuvântului pustă ar cuprinde următoarele sensuri, printre românii ardeleni din Câmpia Tisei și locuitorii din Banat (inclusiv Banatul sârbesc, fostul Timiș-Torontal):

-o câmpie foarte mare, care se întinde dincolo de orizont;

-o moșie mare, situată în câmpie; (Pusta lui cutare...)

-un loc bun de pășunat situat în lunca unui râu.

Când au venit maghiarii, spre sfârșitul secolului al IX-lea - istoricii semnalează că au coborât din nord, din Carpatalia de azi (Ucraina), unde „au făcut o haltă ” și s-au slavizat într-o măsură considerabilă - au intrat în contact cu populația româno-slavă din Pannonia, fără probleme.

Depresiunea pannonică

Relațiile au fost, la început, foarte bune: primele biserici pe care le-au construit au fost de tip ortodox - de la români au împrumutat, atunci, cuvinte cum sunt: Crăciun (Karácsony), tămâie (tömjén)..., au adoptat imediat cuvinte ca pustă (puszta), boltă (bolt) - volta, în italiană, bóveda, în spaniolă și portugheză etc., adică acele cuvinte care sugerau dimensiunile lumii: pusta ca întindere a Pământului și bolta cerească deasupra.

Plante din pustă, cu denumiri luate din română, ar fi varietatea de stejar numită cer (czer), cu pronunția din nordul Dunării, căci toate popoarele din sud pronunță țer, inclusiv aromânii; cuvânt foarte prezent în fondul principal de cuvinte din acea vreme, deoarece taninii din frunzele și scoarța de cer se foloseau la argăsitul pieilor (încălțăminte, șei, curele); afină (áfonya); afinul este o plantă prezentă mai mult în zonele deluroase ale Pannoniei.

Sunt câteva exemple care ilustrează un întreg univers românesc: toată această imensă câmpie, plante atât din zona joasă, cât și din cea înaltă a Pannoniei, marea sărbătoare a Nașterii Domnului... poartă, în maghiară, nume românești...

Cer

Afin

Odată cu trecerea lor la catolicism au început să se extindă și să-i supună (și) pe voievozii din Transilvania. Atunci au pătruns în limba română cuvinte maghiare legate de stăpânire: hotar, a hotărî, vamă...

În decursul istoriei, relațiile dintre români și unguri au fost întotdeauna foarte bune „atunci când n-a intervenit politica”.

Cuvântul româno-slav PUSTA este un monument al continuității locuirii românilor la nord de Dunăre. Nu este singurul.

Slavii l-au îmbogățit cu sensul latin de pășune, iar maghiarii, când s-au stabilit în Pannonia, l-au preluat tocmai cu acest conținut al său plenar românesc, și îl păstrează până în ziua de azi în limba lor: PUSZTA.

În concluzie, PUSTA (Puszta) este evoluția cuvântului PASTU, din latina populară, în urma tratamentului fonetic la care l-au supus populațiile care, de-a lungul istoriei, au migrat spre această regiune.

PASCUA ROMANORUM, din latina documentelor medievale, și PUSTA (Puszta), din limba vorbită de neamurile care s-au stabilit în Pannonia, se referă la una și aceeași realitate geografică, și ambele înseamnă PĂȘUNE.

Cu toată haina slavă, semnificația sa este pur latină; este un cuvânt care s-a format și s-a statornicit în zona nord-dunăreană înainte de venirea maghiarilor în Pannonia.

Pusta