Primăvara arabă: revolte cu repetiţie

Cunoscute sub numele "primăvara arabă", evenimentele din ţările arabe au schimbat ordinea politică din mai multe ţări şi au stârnit reacţii şi acţiuni la nivel mondial.

În Tunisia, protestele l-au determinat pe preşedinte "să se retragă temporar" de la putere

La 17 decembrie 2010, în Tunisia, un tânăr şomer şi-a dat foc în stradă nemulţumit de faptul că autorităţile nu i-au permis să vândă legume pe stradă fără autorizaţie,
lipsindu-l astfel, de posibilitatea de a-şi câştiga pâinea.

Incidentul, care a avut loc în oraşul Sidi Bouzid, a declanşat un val de proteste la nivel naţional.

Oamenii au ieşit în stradă nemulţumiţi de lipsa locurilor de muncă şi a drepturilor civile, dar şi de corupţia clasei conducătoare.

Răspunsul autorităţilor, care au acuzat că demonstraţiile sunt susţinute de opoziţia politică, a fost unul violent şi a provocat nemulţumiri şi mai mari în rândul protestatarilor.

Ulterior, mişcările de stradă s-au transformat în ciocniri cu forţele de ordine.

Situaţia s-a înrăutăţi la 8 - 9 ianuarie, când autorităţile au deschis focul asupra protestatarilor rănind şi omorând zeci de persoane.

Văzând întorsătura pe care o iau protestele, preşedintele Zine al-Abidine Ben Ali a hotărât să schimbe strategia.

La 12 ianuarie, l-a demis pe ministrul de interne şi a dispus eliberarea din arest a protestatarilor.

Apoi a creat o comisie specială pentru lupta împotriva corupţiei, a promis că va oferi condiţii pentru crearea a 300.000 de locuri de muncă şi că va reduce preţurile la
mâncare.

Zine al-Abidine Ben Ali Foto: Reuters

În plus, a dat asigurări că va asigura libertatea presei şi a internetului, că va "revitaliza pluralismul" politic şi că va renunţa la conducerea ţării la sfîrşitul actualului mandat, în 2014.

Întrucât protestele au continuat, Zine al-Abidine Ben Ali a instaurat stare de urgenţă în ţară.

La 14 ianuarie a anunţat că se retrage temporar de la putere şi s-a refugiat în Arabia Saudită.

După gestul preşedintelui, Consiliul de tranziţie din Tunisia a anunţat că vor fi organizate alegeri în termen de şase luni.

Protestele din Egipt au dus la înlăturarea de la putere a preşedintelui Hosni Mubarak

Inspiraţi de revoluţia din Tunisia, la două săptămâni după evenimentele de acolo, egiptenii au fost următorii care au ieşit în stradă.

Spre sfârşitul lunii ianuarie, mii de oameni au manifestat pentru a cere înlăturarea preşedintelui Hosni Mubarak , aflat la putere de peste 30 de ani.

Protestele izbucnite în capitala Cairo s-au răspândit ulterior şi în alte oraşe.

Centrul manifestaţiilor a rămas însă Piaţa Tahir din Cairo, unde zeci de mii de oameni au protestat zile şi nopţi la rând.

Egiptenii care au ieşit în stradă s-au declarat nemulţumiţi de nivelul de trai scăzut, de sistemul educaţional slab, de calitatea serviciilor sociale şi de ineficienţa reformelor economice.

Potrivit unui raport al ONU, în 2009 rata sărăciei în Egipt era estimată la 40% în mediul rural şi 18 la sută în mediul urban.

Urmând modelul din Tunisia, şi în Egipt manifestaţiile paşnice de stradă s-au transformat, după câteva zile de proteste, în ciocniri violente cu autorităţile.

Forţele de ordine au fost mobilizate pe stradă pentru a ţine piept miilor de manifestanţi, iar poliţia a folosit gaze lacrimogene şi tunuri cu apă pentru a dispersa mulţimea, însă fără succes.

La manifestaţii a participat şi liderul opoziţiei egiptene, Mohamed ElBaradei, fost director al Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Potrivit presei locale, acesta s-ar fi aflat şi printre sutele de persoane care au fost arestate în timpul protestelor.

La 28 ianuarie, în cea de-a treia zi de proteste consecutive, autorităţile au instituit stare de urgenţă în oraşele Cairo, Alexandria şi Suez.

Având un rol extrem de important în "instingarea" protestatarilor, accesul la internet a fost restricţionat, iar companiile de telefonie mobilă au primit ordin să suspende serviciile în anumite zone.

Pe străzile din Cairo şi Alexandria au început să-şi facă apariţia şi maşinile armatei, iar în mai multe zone din capitală au fost semnalate incendii.

Speriaţi de intensificarea violenţelor mulţi egipteni s-au refugiat în ţările vecine, iar cetăţenilor străini le-au fost puse la dispoziţie avioane pentru a se întoarce în ţările de
origine.

Soldate cu mii de victime şi sute de arestări, protestele din Egipt au alarmat marile puteri occidentale, care i-au cerut liderului egiptean să demisioneze pentru a pune capăt violenţelor.

Pe fondul presiunilor interne şi internaţionale, la 29 ianuarie, Hosni Mubarak a numit un nou vicepreşedinte în persoana lui Omar Suleiman şi un premier, Ahmad Shafiq. Egiptul nu a mai avut un vicepreşedinte de când Hosni Mubarak a început mandatul în 1981.

Anunţul însă nu a fost pe placul protestatarilor, care au spus că nu vor renunţa la demonstraţii până ce preşedintele nu va demisiona.

La 10 februarie, presa locală a anunţat că protestatarii au blocat clădirea parlamentului. Activitatea legislativă a fost întreruptă, iar funcţionarii au fost evacuaţi.

Ulterior, protestatarii au pornit în marş spre palatul prezidenţial.

O zi mai târziu, la 11 februarie, guvernul elveţian a ordonat îngheţarea activelor deţinute de preşedinte şi anturajul său, iar în aceeaşi zi, spre seară, Hosni Mubarak a anunţat că va demisiona.

Anunţul a fost primit cu bucurie de protestarii adunaţi în Piaţa Tahir, care au sărbătorit victoria.

După demisia preşedintelui, Consiliul Suprem al Forţelor Armate a promis că va îndeplini cererile poporului.

La două luni după înlăturarea de la putere, la jumătatea lunii aprilie, parchetul de la Cairo a emis un mandat de reţinere pentru 15 zile pe numele lui Hosni Mubarak.

De asemenea, cei doi fii ai fostului lider egiptean au fost reţinuţi, fiind acuzaţi de corupţie şi recurgerea la forţă în timpul protestelor.

Câteva zile mai târziu, Tribunalul Administrativ Suprem din Egipt a ordonat dizolvarea fostului partid de guvernământ şi confiscarea tuturor averilor acestuia.

Adus în faţa justiţiei în luna august, procesul lui Hosni Mubarak a fost amânat de mai multe ori.

Fostul preşedinte, care a apărut în sala de judecată pe targă şi a fost plasat într-o cuşcă alături de fii săi, a pledat nevinovat.

La opt luni de la înlăturarea de la putere a preşedintelui Hosni Mubarak, la Cairo au izbucnit noi proteste.

Oamenii au ieşit din nou pe străzi, de data aceasta cerând demisia Consiliului militar aflat la putere în Egipt şi organizarea de alegeri democratice.

În Egipt urmau să aibă loc alegeri pe 28 noiembrie.

În urma protestelor, la 21 noiembrie, guvernul şi-a înaintat demisia Consiliului Suprem al Forţelor Armate.

În pofida gestului autorităţilor, oamenii au continuat să protesteze.

Video: Noi ciocniri în Cairo

După patru zile de ciocniri violente, liderul de facto al Egiptului, mareşalul Hussein Tantawi a anunţat organizarea alegerilor prezidenţiale în iulie 2012.

Concesia nu a fost însă pe placul protestatarilor, care au cerut demisia mareşalului.

Pe fondul protestelor, la 28 noiembrie în Egipt au avut loc alegeri parlamentare, conform calendarului stabilit în prima jumătate a anului 2011.

La 2 decembrie, Fraţii Musulmani au fost desemnaţi câştigătorii alegerilor parţiale din Egipt .

În Libia, opozanţii regimului l-au capturat şi omorât pe colonelul Muammar Gaddafi

În timp ce în Egipt populaţia încerca să îl înlăture de la putere pe preşedintele Hosni Mubarak, în Libia oamenii au început şi ei să iasă în stradă pentru a cere demisia colonelului Muammar Gaddafi , aflat la putere din 1969.

La 16 februarie au fost semnalate primele ciocniri între forţele de ordine şi protestatari, iar trei zile mai târziu, presa a raportat primele zeci de victime ale conflictului.

Majoritatea violenţelor şi principala revoltă împotriva conducerii liderului ţării au avut loc în cel de-al doilea oraş ca mărime din Libia, Benghazi, unde opozanţii regimului au preluat controlul asupra mai multor zone. Ulterior, protestele s-au extins şi în alte oraşe libiene, între care şi capitala Tripoli.

La 21 februarie, unul dintre fiii colonelului a avertizat că revoltele ar putea arunca ţara în pragul "războiului civil", recunoscând că oraşele din est, al-Bayda şi Benghazi, se află sub controlul opozanţilor regimului.

La nivel global au apărut semnale cum că revoltele din lumea arabă duc la creşteri semnificative la preţul petrolului.

În acelaşi timp, alertată de intensificarea violenţelor, comunitatea internaţională a început să vorbească despre o posibilă evacuare a cetăţenilor străini din Libia.

De partea cealaltă, mai mulţi oficiali, inclusiv ministrul de justiţie, au declarat că şi-au dat demisia după ce forţele de securitate au deschis focul asupra protestatarilor din oraşul Tripoli.

Pe 22 februarie, mii de străini încercau deja să părăsească Libia pentru a fugi din calea violenţelor, iar Egiptul şi-a mobilizat forţele armatei lângă graniţă.

În aceeaşi zi, Consiliul de Securitate al ONU a avut prima şedinţă asupra situaţiei din Libia.

O zi mai târziu, televiziunea de stat a difuzat primul discurs al colonelului Gaddafi, în care acesta le-a cerut simpatizanţilor săi să iasă în stradă în sprijinul său.

Video: Primul discurs al preşedintelui Gaddafi. Sursă: Youtube.

De asemenea, el le-a cerut tinerilor să formeze urgent comisii de apărare a revoluţiei şi să cureţe ţara din "casă în casă".

Mai mult, liderul libian a criticat ţările occidentale precum SUA şi Marea Britanie, pe care le-a acuzat că încearcă să destabilizeze Libia şi a avertizat că nu va renunţa la putere decât mort.

La câteva ore după discursul său, toţi cei 15 membri ai Consiliului de Securitate l-au condamnat pe preşedintele Gaddafi pentru reprimarea protestatarilor anti-guvernamentali, iar ministrul libian de externe a demisionat în semn de proteste faţă de declaraţia colonelului.

Violenţele din Libia au fost condamnate şi de Liga Arabă, care a anunţat că nu va mai permite delegaţiilor libiene să participe la reuniunile lor.

La aproape două săptămâni de la izbucnirea violenţelor, Consiliul de Securitate a votat în unanimitate sancţionarea liderului libian şi asociaţilor săi, dar şi deferirea regimului Gaddafi Tribunalului de la Haga pentru" crime împotriva umanităţii".

De asemenea, au fost impuse interdicţii de a călători şi un embargo asupra armamentelor, iar la Washington , pentru prima oară, preşedintele Obama i-a cerut în mod explicit lui Muammar Gaddafi să renunţe la putere.

Imediat după anunţul Consiliului de Securitate, Uniunea Europeană a aprobat interdicţii de viză pe teritoriul european pentru liderul libian, pentru membri ai familiei sale şi ai regimului de la Tripoli.

Şeful Consillui de Tranziţie, Mustafa Abdel Jalil

La începutul lunii martie, opozanţii regimului au anunţat că au respins o ofertă de dialog cu reprezentanţii puterii, motivându-şi decizia prin faptul că nu au încredere în liderul libian şi de aceea nu pot negocia cu el.

De asemenea, ei au anunţat înfiinţarea unui aşa-numit consiliu militar în oraşul Bengazi, consiliu care se vroia precursorul unei viitoare armate de eliberare.

În acelaşi timp, un reprezentant al rebelilor a declarat pentru Reuters că forţe loiale preşedintelui Gaddafi au efectuat un nou raid aerian la est de portul petrolier Ras Lanuf, baza cea mai avansată a opoziţiei.

În acest context, ambasadorul american al NATO a anunţat lansarea unor zboruri de supraveghere permanentă a Libiei, luând în considerare toate opţiunile pentru a pune capăt vărsării de sânge.

La 18 martie, Consiliul de securitate al ONU adoptă o rezoluţie privind impunerea unei zone de excludere aeriană deasupra Libiei şi autorizează "toate măsurile necesare pentru a-i apăra pe civili în Libia".

O zi mai târziu, presa vorbeşte despre primele atacuri aeriene în Libia, sub mandat ONU, iar preşedintele francez Nicolas Sarkoyz anunţă o acţiune militară în această ţară.

Potrivit acestuia, participanţii la summitul extraordinar Uniunea Europeană - Liga Arabă - Uniunea Africană au decis că este necesară o acţiune militară.

În aceeaşi zi, Italia anunţă că a închis sediul ambasadei de la Tripoli, şi-a retras diplomaţii şi se pregăteşte de intervenţia militară, Germania confirmă că nu va participa la acţiune, iar Statele Unite susţin că sunt pregătite să se implice, dar fără să desfăşoare trupe la sol.

La 25 martie, NATO decide că în Libia este necesară instituirea unei zone de interdicţie aeriană, iar câteva zile mai târziu, pe 31, Alianţa Nord-Atlantică declară că va prelua conducerea operaţiunii militare din această ţară.

Pe 4 aprilie, liderul libian a transmis comunităţii internaţionale că doreşte încetarea luptelor din Libia, însă nu a oferit detalii privind modul în care va realiza acest lucru.

Pe 12 aprilie, insurgenţii libieni au anunţat că au respins propunerea de armistiţiu a delegaţiei Uniunii Africane, propunere acceptată anterior de Muammar Gaddafi.

La 18 aprilie, surse medicale anunţă că numărul morţilor a depăşit o mie.

Pe 1 mai, Reuters anunţă că Muammar Gaddafi a supravieţuit unei lovituri aeriene a NATO ce i-a ucis pe cel mai mic fiu şi trei nepoţi şi a distrus o casă la Tripoli.

Video: Bombardament NATO

La 11 mai, insurgenţii anunţă că trupele loiale colonelului Gaddafi au fost încercuite în oraşul Misrata.

Pe 4 iunie, Japonia a anunţat că a îngheţat activele lui Gaddafi.

La mijlocul lunii, în plină revoltă a populaţiei, televiziunea de stat prezintă imagini cu o partidă de şah între preşedintele Federaţiei Internaţionale de Şah, rusul Kirsan Iliumjinov şi liderul libian, partidă care a avut loc la una din reşedinţele colonelului.

Pe 27 iunie Curtea Penală Internaţională a emis un mandat de arestare pe numele lui Muammar Gaddafi.

La 2 iulie, liderul libian, colonelul Gaddafi, avertizează că ar putea organiza atentate în Europa, dacă NATO nu va înceta loviturile aeriene.

Pe 4 iulie Turcia anunţă întreruperea legăturilor diplomatice cu Libia şi recunoaşte Consiliul Naţional de Tranziţie drept reprezentant legitim al poporului libian.

Înaintea izbucnirilor revoltelor din Libia, Turcia era implicată în dezvoltarea pe teritoriul ţării a unor proiecte în valoare de miliarde de dolari.

La 27 iulie, ministrul de externe al Marii Britanii, William Hague, declară că Regatul Unit va recunoaşte doar Consiliul Naţional de Tranziţie, consiliu care aparţine rebelilor libieni, ca singura autoritate guvernamentală libiană.

Video: Ministrul de externe britanic, William Hague anunţă expulzarea diplomaţilor lui Muammar Gaddafi din Marea Britanie

Pe 21 august, insurgenţii anunţă că în Tripoli a început revolta împotriva regimului colonelului Muammar Gaddafi. Acesta afirmă însă că rebelii "au fost zdrobiţi".

O zi mai târziu, postul de televiziune Al-Arabiya susţine că rebelii l-au capturat pe cel de al treilea fiu al lui Muammar Gaddafi, Saad, iar televiziune publică îşi încetează emisia pe fondul circulării unor informaţii potrivit cărora insurgenţii ar fi pătruns în clădire.

În timp ce tot mai mulţi lideri occidentali cer demisia colonelului Gaddafi, rebelii încearcă să-l captureze pe liderul libian.

La 23 august, opozanţii regimului anunţă că au preluat controlul asupra capitalei Tripoli.

De cealaltă parte, Muammar Gaddafi afirmă, la un post de radio, că retragerea din capitală este "o mişcare strategică".

Pe 24 august rebelii libieni anunţă că deţin controlul a 90% din teritoriul ţării şi că sunt aproape de o nouă Libie.

Două zile mai târziu, ministerul britanic al apărării a anunţat că avioane britanice au bombardat un buncăr care servea drept cartier general liderului libian Muammar Gaddafi în oraşul său natal, Syrte.

La 28 august, un purtător de cuvânt al colonelului Muammar Gaddafi a declarat că liderul libian este pregătit să înceapă discuţiile privind predarea puterii.

Pe 30 august, opozanţii regimului anunţă uciderea unuia dintre fiii liderului libian, iar autorităţile din Algeria afirmă că o parte a membrilor familiei Gaddafi a intrat pe teritoriul ţării.

Convinşi că liderul libian se ascunde în oraşul său natal, Sirte, la jumătatea lunii septembrie, insurgenţii intensifică atacurile asupra regiunii, iar pe 24 anunţă că au reuşit să pătrundă în oraş.

La 15 octombrie, Spania anunţă că îşi va retrage avioanele de patrulare aeriană din Libia, iar 5 zile mai târziu, pe 20, forţele libiene anunţă capturarea lui Muammar Gaddafi.

În aceeaşi zi autorităţile declară că liderul libian a murit în timpul unui atac în oraşul său natal. Potrivit insurgenţilor, în acelaşi atac a fost ucis şi un alt fiu al lui Muammar Gaddafi.

Video: Sfârşitul colonelului Gaddafi

Pe 21 octombrie NATO anunţă încheierea operaţiunii din Libia. O săptămână mai târziu, misiunea NATO în Libia este încheiată oficial, la şapte luni de la lansarea operaţiunilor.

Suspendată din Liga Arabă, Siria este în continuare condusă de preşedintele Bashar al Assad

La jumătatea lunii martie, proteste au izbucnit şi în Siria.

Oamenii au ieşit pe străzi nemulţumiţi de decizia autorităţilor de a aresta zece copii care au desenat graffiti-uri inspirate de manifestaţiile din lumea arabă.

La puţin timp după izbucnirea protestelor, preşedintele Bashar al-Assad, aflat la putere de 11 ani, a anunţat că ar putea ridica legile de urgenţă aprobate în urmă cu câteva decenii.

Purtător de cuvânt al liderului sirian a dat asigurări că modificările ar urma să fie aprobate de populaţie prin referendum.

La două săptămâni după izbucnirea protestelor, BBC a anunţat că Bashar al-Assad a trimis armata pe străzile din principalul port Latakia.

În încercarea de a pune capăt revoltelor, autorităţile au eliberat-o pe activista Diana Jawabra, împreună cu alte 15 persoane care au fost arestate pentru că au luat parte la un protest silenţios care cerea eliberarea copiilor responasbili pentru desenele graffiti.

Eliberarea a avut loc după cea a altor 260 de prizonieri politici.

La 29 martie, presa anunţa că guvernul de la Damasc şi-a înaintat demisia preşedintelui Bashar al-Assad, care a şi acceptat-o.

La începutul lunii aprilie, preşedintele sirian l-a însărcinat pe ministrul agriculturii, Adel Safar, să formeze un nou guvern.

Într-un discurs rostit în faţa parlamentului, preşedintele Siriei, Bashar Al-Assad, a evocat un program de reforme, vizând îndeosebi lupta împotriva corupţiei şi a şomajului, fără a anunţa însă abrogarea stării de urgenţă, aflată în vigoare din 1963.

La momentul anunţării noului premier, presa internaţională anunţa că în majoritatea cartierelor Damascului, internetul nu funcţiona, iar convorbirile pe telefonul mobil erau imposibil de realizat.

La 19 aprilie, după mai mult de o lună de proteste, guvernul sirian a anunţat ridicarea stării de urgenţă.

Abolirea legii privind starea de urgenţă, care reducea sensibil libertăţile publice, era una dintre principalele revendicări ale protestatarilor, care doreau liberalizarea regimului sirian.

Protestele însă, nu au încetat, iar oamenii ieşiţi pe străzi au început să ceară demisia preşedintelui.

Spre sfârşitul lunii aprilie, preşedintele american Barack Obama a condamnat represiunile din Siria.

În sprijinul său a ieşit la rampă şi comunitatea internaţională care a cerut autorităţilor de la Damasc să pună capăt violenţelor şi să aplice reforme.

La 25 aprilie agenţia Reuters anunţă că guvernul sirian a decis închiderea graniţei cu Iordania, desfăşurând tancuri la punctul vamal Deraa, zonă a mişcării de protest din Siria.

La 30 aprilie, Statele Unite anunţă adoptarea unor sancţiuni împotriva regimului sirian.

Sancţiunile financiare au vizat trei oficiali sirieni, agenţia de informaţii siriene şi Gărzile Revoluţionare ale Iranului pe care le acuză că ar ajuta în comiterea represiunilor împotriva demonstranţilor paşnici.

Prin noile sancţiuni, administraţia de la Washington a îngheaţat conturile pe care le aveau în Statele Unite fratele preşedintelui Assad, Maher Assad, care este comandantul Diviziei a 4-a blindate a armatei siriene, acuzată că a fi comis cele mai teribile atrocităţi în oraşul din sud, Daraa; vărul preşedintelui Assad, Atif Najib, fostul şef al Direcţiei de Securitate Politică din provincia Daraa şi şeful Direcţiei Informaţii, Ali Manluk.

La rândul lor, spre sfârşitul lunii mai, miniştrii de externe din UE au decis o serie de sancţiuni împotriva preşedintelui sirian.

Sancţiunile constau în blocarea bunurilor preşedintelui sirian pe teritoriul european şi restricţii de călătorie.

În luna iunie, mii de oamenii deja fugeau din calea violenţelor, refugiindu-se în statele vecine.

La 10 iulie, autorităţile sirine au anunţat începerea discuţiilor privind reformele politice şi trecerea la un sistem pluri-partit. Negocierile însă nu au avut rezultat.

Trei zile mai târziu, ministrul german de externe Guido Westerwelle a anunţat că Germania împreună cu ceilalţi membri europeni ai Consiliului de Securitate al ONU fac în continuare presiuni pentru adoptarea unei rezoluţii de condamnare a regimului Assad.

La sfârşitul lunii iulie, presa anunţă că armata siriană a intrat cu tancurile în oraşul sirian Hama, în încercarea de a zdrobi manifestaţiile împotriva regimului preşedintelui Bashar al-Assad.

Este momentul în care medicii locali atrag atenţia că spitalele sunt deja copleşite de numărul mare de răniţi, iar sângele pentru transfuzii lipseşte.

Pe 7 august, secretarul general al ONU, Ban Ki Moon, i-a cerut preşedintelui sirian să pună capăt imediat campaniei sale militare împotriva opozanţilor politici.

Cei doi au vorbit la telefon, după ce până acum liderul sirian a refuzat toate discuţiile cu oficialul ONU.

În apărarea acţiunilor sale, Bashar al Assad a spus că un număr mare de membri ai forţelor de securitate au fost ucişi în cursul manifestaţiilor antiguvernamentale.

El s-a referit şi la reformele democratice pe care le-a anunţat recent, respectiv crearea condiţiilor pentru un sistem politic cu mai multe partide şi organizarea de alegeri libere până la sfârşitul anului.

Secretarul ONU i-a atras însă atenţia că aceste măsuri nu sunt credibile până nu încetează folosirea forţei şi a arestărilor în masă pe care le operează forţele de securitate fidele regimului.

Anterior, Consiliul de Securitate al ONU adoptase Declaraţia Comună de condamnare a reprimării sângeroase a manifestaţiilor populare.

Pe 9 august, ministrul turc de externe, Ahmet Davutoglu, s-a deplasat în Siria pentru a cere încetarea represiunilor împotriva manifestanţilor.

Vizita sa avea loc în urma recentelor rechemări ale ambasadorilor de la Damasc ai Arabiei Saudite, Kuweit şi Bahrein.

Înaintea deplasării oficialului turc în Siria, premierul turc Recep Erdogan declara că răbdarea Turciei s-a terminat în ceea ce priveşte "barbaria" serviciilor de securitate siriene împotriva protestatarilor.

Pe 18 august, preşedintele sirian Bashar al-Assad i-a spus Secretarului general al ONU, Ban Ki-moon, că armata şi poliţia nu mai folosesc violenţa împotriva opozanţilor.

La patru zile de la anunţ, liderul sirian a declarat, la televiziunea de stat, că soluţia pentru Siria este una politică, însă violenţele trebuie gestionate ferm de către forţele de securitate.

De asemenea, el a dat asigurări că guvernul nu este în pericol să se prăbuşească şi a anunţat organizarea de alegeri în luna februarie.

El a avertizat însă, că orice intervenţie militară internaţională se va întoarce împotriva celor care au demarat-o.

La sfârşitul lunii august, ministrul de externe Teodor Baconschi a anunţat că autorităţile de la Bucureşti pregătesc un plan privind o posibilă evacuare a românilor din Siria, din cauza luptelor de stradă.

La 20 septembrie, premierul turc iese din nou la rampă şi anunţă că ţara sa a rupt dialogul cu Siria şi intenţionează să impună sancţiuni Damascului.

La sfârşitul lunii septembrie, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Portugalia predau Consiliului de Securitate ONU un nou proiect de rezoluţie care prevede ameninţări cu sancţiuni împotriva executivului sirian.

Documentul este însă respins de Rusia şi China.

O lună mai târziu, Liga Arabă transmite un mesaj urgent preşedintelui Bashar al-Assad căruia îi cere să ia măsurile necesare" pentru protejarea civililor.

Video: Liga arabă sancţionează Siria

La 2 noiembrie, Siria anunţă că acceptă planul de pace propus de Liga Arabă.

Acordul prevede încetarea violenţelor, eliberarea prizonierilor, retragerea forţelor armate de pe străzi, dar şi organizarea de dezbateri între guvern şi opoziţie.

Pe 11 noiembrie, Organizaţia pentru respectarea drepturilor omului publică un raport privind violenţele din Siria, iar la 15 noiembrie, regele Abdullah al Iordaniei a devenit primul lider arab care i-a cerut preşedintelui Bashar al Assad să demisioneze

Raportul organizaţiei îl acuză pe liderul sirian de crime împotriva umanităţii şi cere excluderea Siriei din Liga Arabă.

O zi mai târziu, ţara este suspendată din Liga Arabă.

Video: Siria suspendată din Liga Arabă

Decizia este motivată prin faptul că adminitraţia de la Damasc continuă represiunile împotriva opoziţiei.

Mai mult, Liga anunţă sancţiuni economice şi politice împotriva statului sirian.

Sancţiunile anunţate la 27 noiembrie cuprind tăierea tranzacţiilor cu banca centrală siriană, stoparea de finanţare de către guvernele arabe pentru proiectele din Siria, interdicţia de călătorie în alte state arabe pentru înalţii oficiali sirieni şi îngheţarea activelor financiare ale guvernului preşedintelui Bashar al-Assad.

O săptămână mai târziu, pe 5 decembrie, Siria permite Ligii Arabe să trimită observatori în ţară pentru a garanta punerea în aplicare a unui plan de ieşire din criză.

Manifestaţii au avut loc şi în Yemen, Algeria, Iordania şi Bahrein însă fără urmări spectaculoase.