Povestea de la Sărata

Ar fi trebuit să spunem Sărata Monteoru de astăzi, dar nu putem. Cazinoul nu mai există, bazinele, moderne la acea vreme, sunt…ruine. Vila, transformată în tabără pentru copii, este stângaci şi grosolan varuita, iar din gradina englezeasca, acum “Parcul dendrologic”, au ramas doar pomii. Si urmele statuilor si bazinelor despre care isi mai amintesc doar cei mai in varsta. Pana si bustul intemeietorului statiunii, Grigore Monteoru, a disparut. A mai ramas soclul. Cam asta este imaginea singurei statiuni din judetul Buzau, statiune inaugurata in 1895 de antreprenorul de origine greaca.

Totul a pornit de la afacerile cu petrol pe care acesta le-a inceput in zona; afaceri care l-au imbogatit. Si pentru ca petrolul trebuia transportat, industriasul vremii a construit o gara. Mai apoi, acesta a ridicat vila cu camere inalte, o “sala de lumina”, picturi pe pereti si o scara spiralata pe care alerga copilul femeii de serviciu: Stefan Moise. Aici este locul in care s-a nascut in urma cu optzeci de ani, si tot aici, si-a petrcut copilaria, alaturi de mama lui.

Stefan Moise ne-a purtat prin ce a mai ramas din Vila Monteoru si prin parcul din care, copil fiind, rupea florile ingrijite de una dintre cele doua fiice ale lui Grigore Monteoru, Elena, casatorita cu prim-ministrul vremii, Lascar Catargiu. In gradina, ne-a povestit domnul Moise, exista si o sera (astazi o ruina) in care florile erau duse pe timpul iernii. Din tot ce-a fost, Stefan Moise mai pastreaza, in afara amintirilor, doua scaune pe care a apucat sa le ia din conac, la venirea “tovarasilor”.

Despre frumusetile gradinii englezesti ne-a povestit si doamna Virginia Musat. Are 84 de ani, locuieste si astazi langa conac, iar cand inchide ochii revede locul asa cum era. Nuferii din bazinul de langa foisor, pestii rosii din fata vilei, statuia lui Cupidon si “cucoana” Elena Catargiu, adusa de spate, mereu in gradina, cu rochii lungi si palarii elegante. Doamna Musat continua povestea, impreuna cu sotul sau, Victor. De asta data, despre Cazino.

Cazinoul – povestesc soţii Virginia şi Victor Muşat, în vîrstă de 84 şi, respectiv, 88 de ani – nu era doar pentru distracţii. Ci şi pentru acte de cultură care atrăgeau lumea bună din capitală şi chiar din afara ţării. Aveau loc spectacole, serate, concerte, dar şi serbările şcolare de sfîrşit de an. Azi, pe locul Cazinoului, este un hotel al carui propietar promite ca va face o sala de jocuri, care sa aminteasca de ce se intampla aici candva.

Vis-a-vis de actualul hotel, erau baile cu apa sarata, in care oamenii, spune doamna Musat, stateau “timp de-o clepsidra”. Era considerata cea mai buna saramura, pentru care venea multa lume, chiar si straini. Domnul Musat spune ca daca luai o gura din apa aia, nu-ti mai trebuia sare o saptamana. Acum, oamenii se indoiesc de calitatea apei din noile bazine. Cele vechi s-au degradat, iar faianta colorata au luat-o copiii pe post de jucarii.

Pensionarii care ajung azi in Sarata Monteoru vin cu bilete subventionate. Opt lei pentru intrarearea la bazine li se pare prea scump, asa ca, cei mai multi renunta. Imaginea statiunii de astazi este departe de imaginile pe le regasim in monografia locului, scrisa de Marcela Marin. Cea care, cu toate ca a venit aici in urma cu douazeci de ani, a strans toate marturiile si fotografiile despre ce era odata Sarata Monteoru.

Intemeietorul statiunii, Grigore Monteoru se odihneste, alaturi de sotie, cei patru copii si un nepot, in capela de la intrarea in statiune. Nici acest loc nu a scapat. Mormintele au fost profanate de mai multe ori, iar capela, construita dupa planurile aceluiasi architect care a ridicat si conacul, Eduard Honzik, este napadita de buruieni. Astăzi, majoritatea localnicilor trăiesc (sau încearcă să trăiască) de pe urma turismului. Unele pensiuni chiar oferă condiţii şi servicii bune. “Saramura” e încă vestită pentru minunile pe care le face în special în cazul bolnavilor de reumatism.

Pădurile de pe dealurile care înconjoară staţiunea fac ca şi aerul respirat să fie o adevărată comoară. Iar împrejurimile – cu atracţiile lor (Vulcanii Noroioşi, Tabăra de sculptură în aer liber de la Măgura, Mînăstirea Ciolanu sau mina de petrol – singura din Europa) – continuă să atragă turiştii. Păcat că acestora nu le mai spune nimeni “povestea de la Sărata”.

Asculta aici versiunea audio a reportajului