Partizanii

Istoria recentă înseamnă oameni şi fapte cu detalii pe care timpul nu le-a estompat încă.

Ar fi motivul pentru care şi azi se vorbeşte prea puţin despre oameni care încă trăiesc lângă noi.

Partizanii - adică eroii rezistenţei anticomuniste din munţi. Denigraţi de propaganda stalinistă a vremii, partizanii au apărut într-o prima etapă ca o mişcare spontană împotriva trupelor sovietice staţionate pe teritoriul României până în 1958.

Membri ai partidelor istorice, fruntaşi ai regimului legionar, susţinători ai monarhiei dar şi simpli ţărani, au încercat să se opună unui sistem totalitar.

S-au opus înregimentării forţate în rândurile partidului şi colectivizării care distrugea satul.

Naivi? Ultimii dintre ei au rezistat în munţi până în 1958. Îi aştepatau pe americani. Au fost prinşi, împuşcaţi, încarceraţi în închisorile comuniste.

Profesori, preoţi, militari, plugari - toţi au cunoscut opresiunea. Amintirile lor vii ne pot da dimensiunea unui adevăr greu de recunoscut încă.

Puţini dintre ei mai trăiesc astăzi, dar cei care au supravieţuit pot povesti, cu date, zile, ore, imagini, nume şi multă suferinţă.

Au stat în munţi, în Făgăraş, Banat sau Haţeg. Au dus un razboi în tăcere, împotriva comunismului, cu arme şi idealuri.

Regimul totalitar a reacţionat cum bine ştim: prin intermediul securităţii i-a urmărit şi i-a exterminate. Şi tot prin intermediul securităţii i-a denigrat.

Numiţi “bandiţi”, au fost prezentaţi drept legionari dezertori. Documentele arată însă că altceva îi unea pe cei care se opuneau sistemului. Fisele matricole penale ale celor încarceraţi “ pentru fapte de teroare împotriva ordinii de stat”, au fost întocmite deopotrivă pentru preoţi, plugari, profesori şi ţărani. Dincolo de simpatii şi apartenente politice, oamenii din munţi s-au opus unui sistem nefiresc, instaurat cu forţa la sfârşitul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Supravieţuitorii vorbesc despre viaţa grea, ascetica, din munţi. În gropi săpate în pământ, cu o brumă de mâncare şi haine primite de la sătenii simpatizanţi, viaţa avea să le pară o amintire frumoasă pe lângă anii din puşcărie.

“Foame şi bătaie” - esenţa anilor de temniţă, după cum spunea Nicolae Ciurica, ultimul supravieţuitor al partizanilor din Munţii Banatului.

Dar, şi aşa, partizanii erau mândrii de faptele lor. Au continuat să fie solidari şi în condiţiile mizere. Au învăţat unii de la alţii şi au reuşit să supravieţuiască.

Dupa 20 de ani de la căderea comunismului supavieţuitorii sunt dezamăgiţi. Spun că i-au iertat pe torţionari, dar nu pot uita. Mai ales când torţionarii sunt transformaţi în eroi.

Aşa este şi povestea lui Olimpiu Borzea, profesor în Făgăraş. I-a ajutat pe oamenii din munţi şi a plătit cu libertatea.

A murit în 2005, la 85 de ani. Dezamăgit.