Parabolele lui Iisus (XLII) – Bogatul fără nume și săracul Lazăr

În această duminică, 5 noiembrie, la liturghie se citește un fragment din evanghelia după Luca (16, 19-31): parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Lecția ei ? Lipsa urii aduce preaplinul iubirii !

Iată textul:

Luca 16, 19-31: Era un om bogat care se îmbrăca în purpură și în in, din cel mai fin, veselindu-se și petrecând în fiecare zi în ospețe strălucite. Era și un sărac, pe numele lui Lazăr, care zăcea în fața porții (casei) celei mari a bogatului, plin de răni care supurau, dorindu-și să se sature cu bucățile căzute de la masa bogatului. Până și câinii veneau să-i lingă rănile. S-a întâmplat să moară săracul și să fie purtat de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost îngropat. Și în iad fiind, în chinuri, ridicându-și ochii, îl vede pe Avraam de departe și pe Lazăr în sânul lui. Și strigând a zis bogatul: Părinte Avraame, îndură-te de mine și trimite-l pe Lazăr șă-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci tare mă chinuiesc în focul ăsta. Și i-a zis Avraam: fiule, adu-ți aminte că tu ți-ai primit în viață cele bune ale tale și Lazăr, de asemenea, le-a primit pe cele rele. Acum și aici el se mângâie, iar tu suferi și te chinuiești. Și, peste toate, între noi și voi stă neclintit un hău mare, așa că cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată și nici cei de acolo să nu poată străbate până la noi. Dar a mai spus bogatul: te rog, dar, pe tine, părinte, să-l trimiți pe Lazăr la casa tatălui meu, căci mai am cinci frați și să le dea Lazăr mărturie (despre cum e în iad) ca să nu vină și ei aici în acest loc de chin. Și îi spune Avraam: îl au pe Moise și pe profeți, să asculte de ei. Dar bogatul a răspuns: nu, părinte Avraame, doar dacă vine cineva din morți la ei, se vor căi. Și i-a răspuns Avraam: dacă de Moise și de profeți n-au ascultat, nici de va învia cineva din morți nu vor crede. /Trad. ZLH

Luca 16, 19-31:῎Ανθρωπος δέ τις ἦν πλούσιος, καὶ ἐνεδιδύσκετο πορφύραν καὶ βύσσον εὐφραινόμενος καθ᾿ ἡμέραν λαμπρῶς. πτωχὸς δέ τις ἦν ὀνόματι Λάζαρος, ὃς ἐβέβλητο πρὸς τὸν πυλῶνα αὐτοῦ ἡλκωμένος καὶ ἐπιθυμῶν χορτασθῆναι ἀπὸ τῶν ψιχίων τῶν πιπτόντων ἀπὸ τῆς τραπέζης τοῦ πλουσίου· ἀλλὰ καὶ οἱ κύνες ἐρχόμενοι ἀπέλειχον τὰ ἕλκη αὐτοῦ. ἐγένετο δὲ ἀποθανεῖν τὸν πτωχὸν καὶ ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν ἀγγέλων εἰς τὸν κόλπον ᾿Αβραάμ· ἀπέθανε δὲ καὶ ὁ πλούσιος καὶ ἐτάφη. καὶ ἐν τῷ ᾅδῃ ἐπάρας τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ, ὑπάρχων ἐν βασάνοις, ὁρᾷ τὸν ᾿Αβραὰμ ἀπὸ μακρόθεν καὶ Λάζαρον ἐν τοῖς κόλποις αὐτοῦ. καὶ αὐτὸς φωνήσας εἶπε· πάτερ ᾿Αβραάμ, ἐλέησόν με καὶ πέμψον Λάζαρον ἵνα βάψῃ τὸ ἄκρον τοῦ δακτύλου αὐτοῦ ὕδατος καὶ καταψύξῃ τὴν γλῶσσάν μου, ὅτι ὀδυνῶμαι ἐν τῇ φλογὶ ταύτῃ. εἶπε δὲ ᾿Αβραάμ· τέκνον, μνήσθητι ὅτι ἀπέλαβες σὺ τὰ ἀγαθά σου ἐν τῇ ζωῇ σου, καὶ Λάζαρος ὁμοίως τὰ κακά· νῦν δὲ ὧδε παρακαλεῖται, σὺ δὲ ὀδυνᾶσαι· καὶ ἐπὶ πᾶσι τούτοις μεταξὺ ἡμῶν καὶ ὑμῶν χάσμα μέγα ἐστήρικται, ὅπως οἱ θέλοντες διαβῆναι ἔνθεν πρὸς ὑμᾶς μὴ δύνωνται, μηδὲ οἱ ἐκεῖθεν πρὸς ἡμᾶς διαπερῶσιν. εἶπε δέ· ἐρωτῶ οὖν σε, πάτερ, ἵνα πέμψῃς αὐτὸν εἰς τὸν οἶκον τοῦ πατρός μου· ἔχω γὰρ πέντε ἀδελφούς· ὅπως διαμαρτύρηται αὐτοῖς, ἵνα μὴ καὶ αὐτοὶ ἔλθωσιν εἰς τὸν τόπον τοῦτον τῆς βασάνου. λέγει αὐτῷ ᾿Αβραάμ· ἔχουσι Μωϋσέα καὶ τοὺς προφήτας· ἀκουσάτωσαν αὐτῶν. ὁ δὲ εἶπεν· οὐχί, πάτερ ᾿Αβραάμ, ἀλλ᾿ ἐάν τις ἀπὸ νεκρῶν πορευθῇ πρὸς αὐτούς, μετανοήσουσιν. εἶπε δὲ αὐτῷ· εἰ Μωϋσέως καὶ τῶν προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν, οὐδὲ ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ πεισθήσονται.

Iisus străbate, împreună cu ucenicii, Iudeea în drum spre Ierusalim. Este o călătorie lungă (Luca 9,51-19,28) în cursul căreia Iisus le descoperă oamenilor simpli, spunându-le pilde, un alt Dumnezeu decât cel zelos al Legii, Îl descoperă pe Dumnezeu cel iubitor și iertător, cel plin de milă și înțelegere, uman, cel care va deveni Dumnezeul creștin. Dumnezeul iubirii de oameni și al ajutorului când te aștepți mai puțin și de la cine te aștepți mai puțin !

De altfel, iubirea, iertarea și îndurarea lui Dumnezeu sunt temele principale ale Evangheliei după Luca, numită, de aceea, și Evanghelia îndurării.

Pretutindeni pe unde poposește Iisus, îl așteaptă mulțimi. Și El le spune pilde, învățându-i că drepții, cei care vor putea intra în Împărăția cerească, sunt cei iubitori și iertători, și, mai ales, cei ce-și ajută apropele.

Și îi mai învață că neajutorații au totuși un ajutor, pe Dumnezeu, chiar dacă acest ajutor se arată, uneori, doar în lumea de dincolo. Nu întâmplător numele săracului este Lazăr: Lazaros/Λάζαρος este pronunția grecească a lui Eliezer (אֶלְעָזָר) care înseamnă „Dumnezeu ajută” – el (אֵל), Dumnezeu, și azar (עָזַר), a ajuta.

În timp ce numele bogatului nici nu contează.

În această parabolă sunt topite multe învățături din literatura sapiențială egipteană și, mai ales, povestea despre călătoria lui Si-osiris și a tatălui său Setme Chamois în lumea de dincolo care se încheie astfel: „Cel care a fost bun pe pământ va fi binecuvântat în împărăția morților, iar cel care a fost rău pe pământ va suferi în împărăția morților” (Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus, pag. 223).

Iisus s-a folosit de această poveste, pe care o aduseseră în Palestina, poate în urmă cu vreo 200 de ani, evreii din Alexandria, pentru că era foarte cunoscută.

Cuvântul cheie este aici sânul lui Avraam. În greacă kolpos/ κόλπος este sânul plin de iubire al mamei. Dar aici devine pieptul/ sânul plin de iubire al tatălui, brațele tatălui care-și îmbrățișează fiul iubit. Sânul lui Avraam apare în loc de tronul lui Osiris, cum era în povestea egipteană, pentru că Avraam era părintele poporului ereu, strămoșul prin excelență și, la modul simbolic, chiar imaginea lui Dumnezeu.

Dincolo de lecția pe care o dă această povestire populară din Egipt – lipsa generozității, care este un păcat de moarte în teologia egipteană - Iisus nu dorește altceva decât să arate că și cel mai umil și mai disperat neajutorat... va fi ajutat, fie și doar în lumea de dincolo, și că-și va petrece eternitatea scăldat în iubire părintească.

Nu știm de ce Lazăr – „cel pe care Dumnezeul îl ajută” – a ajuns să cerșesească, plin de ulcerații, la poarta vilei bogatului (mantia de lână purpurie, cămașa de in egiptean fin și foarte scump și poarta cea mare sugerează o stare aproape regească). Așa cum nu știm de ce Dumnezeu a îngăduit ca Iov să fie încercat atât de cumplit. Dar știm că acest Lazăr, ca și Iov, nu cârtea împotriva Domnului, așteptând ca un pios, cu răbdare, cuminte, știind că ajutorul avea să vină.

Mai știm că Lazăr nu-l ura pe bogat (și faptul că acesta n-are nume sugereză că nu merita, prin nimic, să fie ținut minte) ci tânjea doar să se sature cu bucățile pe care, probabil, le aruncau pe jos mesenii pentru că nu erau bune.

Nu-l ura pe bogat nici pentru că era bogat și se desfăta cu toate deliciile din lume și nici pentru că acesta nu-i dădea de pomană.

Și tocmai această lipsă a urii, vrea să spună Iisus cu această parabolă, i-a adus lui Lazăr iubirea eternă la sânul etern-iubitor al Părintelui.

Iată câteva fragmente din literatura sapiențială egipteană, recognoscibile în parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr:

Nimeni nu se întoarce de acolo (din lumea de dincolo – n.n.)
Ca să ne povestească cum o duc ei,
Ca să ne spună de ce au nevoie ei,
Ca să liniștească inimile noastre.
Până când noi înșine nu mergem spre locul în care ei s-au dus... (...)

Ia seama, nimeni nu-și poate lua avuția cu el !
Ia seama, niciunul din oamenii care au plecat dintre noi nu poate veni înapoi.

Cât de liniștit este răposatul întru dreptate !
Destinul lui bun s-a împlinit !
(Cântecul Harpistului)

Cel ce are stomacul gol va fi un acuzator al tău (...)
Și bunurile unui om trebuie să aparțină și altuia (în nevoie).

(Învățătura lui Ptah- Hotep)


Nu mânca pâine dacă altul suferă de lipsă și dacă tu nu îi întinzi mâna ta cu pâine. Unul este bogat, în vreme ce altul este sărac.
(Înțelepciunea lui Ani)

Zeul e mulțumit când cel sărman află săturare, de față cu el.
Dacă vreun lucru ajunge în posesiunea ta, dă o parte din el zeului, adică dă o parte celor sărmani. (...)
Zeul îngăduie să dobândești bogăția, spre a face cu ea bine.
Cel ce dă de mâncare omului sărman, zeul îl primește în nemărginita lui milostivire.
De un dar de hrană sunt mulțumiți atât zeul cât și cel care îl primește.
Cel căruia îi place să dăruiască hrană, o găsește totdeauna dinaintea lui. (...)
Pentru omul răbdător în suferință, soarta fericită îi va sosi drept răsplată (a răbdării sale)
(Învățăturile papirusului Insinger)

Fragmente în traducerea lui Constantin Daniel din Gândirea egipteană antică, ed. Herald, 2008.