Muzeul Arghezi: Nava Amiral cu fanion în alb-roşu

Muzeul Tudor Arghezi ocupă prima poziţie a podiumului muzeistic literar din Capitală. În afară de “un nume adunat pe-o carte”, Tudor Argezi a lăsat “drept bunuri după moarte” şi un muzeu memorial -“Navă Amiral” a muzeisticii literare.

În cartierul care poartă numele firului în alb şi roşu agăţat de întâi martie la pieptul fetelor, la numărul 26, se află muzeul lui Arghezi. Mărtişorul nu e doar un muzeu ci un complex muzeistic unde periodic, pe rând şi împreună, literaţi şi public, se adună pentru a-l cinsti pe “patriarhul“ cuvintelor atât de bine potrivite.

Daca Arghezi a spus că Eminescu “a pustiit teritoriul literaturii pe o suprafaţă de treizeci de ani pătraţi după el”, Tudor Vianu vedea în Arghezi “cel mai mare poet după Eminescu”.

“Când n-am avut ce mânca, am răbdat”.

Cel care “a revoluţionat” istoria poeziei noastre nu s-a înrolat niciodată într-o cadenţă impusă.

La 12 ani dădea lecţii de algebră. În vacanţele şcolare lucra ocazional, ca ucenic la un pietrar, poleind inscripţiile din cimitire. La 16 ani era secretarul unei expoziţii de pictură şi publica primele versuri.

La 17 ani va intra laborant la uzină şi un an mai târziu conducea singur laboratorul. A călătorit prin Europa şi pentru a-şi câştiga traiul zilnic a cărat cu spinarea, a meşterit inele şi capace de ceasornic iar “când n-am avut ce mânca, am răbdat”, va spune simplu şi firesc cel care a dat literaturii româneşti un cerificat de nobleţe.

"Herder-ul” s-a oprit în sudul capitalei

A avut mulţi duşmani dar şi mulţi prieteni buni: unul dintre ei este scriitorul Gala Galaction care a rămas repetent un an, pentru a fi în aceeasi clasă cu scriitorul. Prietenia celor doi camarazi, colegi de redacţie la ziarul “Cronica” va dura până la moarte.

Arghezi a schimbat, după 1905, straiele de călugar cu lira de poet. Înainte, cale de un deceniu, în 1917 îmbracă uniforma vărgată de deţinut pentru ca la 85 de ani poarte coroniţa şi roba premiantului. Cel ce fără grandoare şi fast a fost primul român care a adus premiul Herder în ţară, spunea: “E loc pentru poezie în tot ce facem , dar în tot ce facem este poezie”.

“Urmând destinul spiritului tutelar al aşezământului acela de a fi în fruntea literelor româneşti, casa poetului include un patrimoniu extrem de generos. De aceea îl numim Nava Amiral a muzeisticii bucureştene”, ne spune Corneliu Lupeş, şef secţie Case Memoriale, Muzeul Literaturii Române.

În spatele istoriei vieţii sale se află un bagaj de preocupări: Arghezi a fost nu numai meşterul “cuvintelor potrivite” în ritm şi rimă, în roman, pamflet, dramaturgie şi cronică de teatru ci şi meşterul care îşi lua cleştele, ciocanul şi lada de scule ca să completeze scandurile lipsa din gardul legendarului Mărţişor. “ Am bătut câteva mii de lemne cap în cap şi spinare peste spinare ca să ajung să pun pe picioare o gospodărie“, nota poetul.

Sus la Mărţisor, sub cireşi şi istorie

“În cartierul Mărtişor numit aşa din bătrâni şi aşezat pe marginea mai înaltă a Bucureştiului, peste drum de închisoarea Văcăreşti (…) , o fântână dădea cu ciutura oamenilor obosiţi apa ei proaspată”. Aşa îşi prezintă cartierul autorul “Biletelor de papagal”.

Din alee în curtea casei, îşi amintea peste timp un oaspete al Mărţişorului, “trebuie să te opreşti în dreptul unei portiţe, să desprinzi un ciocănel şi să baţi de câteva ori într-o tochiţă de fier cu sunet argintiu ca la schit. Azi toaca nu mai sună ca în amintirile stăpânilor casei. Au rămas însă cireşii legendarului Mărţişor care ne conduc de la intrarea stradală, la cea cu toacă.

Sus pe deal, casa cu foişor tronează în mijlocul fostei ferme de patru pogoane a lui Arghezi.

“Las’ să-i fie mai uşor Parachivei când mă arestează data viitoare”

Peste drum, pe deal era fosta închisoare şi mânăstire Văcăreşti unde poetul a fost închis. De aceea , la alegerea acestui loc a contribuit şi popasul care l-am făcut la puşcăria din apropiere. De acum, “o să-i fie mai uşor Paraschivei daca mă va aresta şi altă dată”.

“Mama mea era bucovineancă, foarte gospodină, a fost în umbra tatei pas cu pas. Amândoi au pus umărul la construcţia casei pentru că în timpul tinereţii tatii, chiriile erau foarte scumpe şi oamenii se mutau foarte des”, ne spune gazda noastră, Mitzura Arghezi, fiica poetului care de 40 de ani, are grijă de moştenirea culturală.

În căutarea unor “Flori de mucegai”

Developăm firul istoriei până în dreptul anului 1926. În toamna acelui an s-a construit prima baracă pe proprietatea de două hectare cumpărată de poet. Zona era o mahala neamenajată, unde străzile aveau aerul unor drumuri de tară cu case de paiantă, joase şi pereţii strâmbi.

Casa s-a construit după planurile întocmite de poet. Familia Arghezi s-a stabilit în Mărtişor în 1930, cand erau locuibile doar trei încăperi din complexul de 18 camere de astăzi.

Gospodarul din Mărţişor a muncit, cot la cot cu echipele de muncitori, timp de 12 ani ca să termine construcţia casei. Nu i-a fost uşor pentru că “lucra la casa pe măsura ce-şi scria şi vindea cărţile”. Dar nu i-a fost nici greu pentru soţia sa i-a fost mereu alături.

Cu trudă şi miglă, „din bube, mucegaiuri şi noroi“ s-a născut poezia sa dar şi legenda Mărtişorului.

Autorul “Psalmilor” a cedat proprietatile sale statului. Dorinţa sa testamentară a fost ca după moartea sa, Mărtişorul să rămână casă memorială.

“Toată literatura mea nu face cât o ciorbă a Paraschivei“

Istoria Mărţişorului începe cu 84 de ani în urmă.Casa istorică adună obiecte de secol nouăsprezece reconstituind imaginea unor tradiţii uitate.

Biroul poetului este ca şi atelierul pentru artistul plastic. Aici lucra poetul până în zori scriind “de zece ori, stergând de tot atâtea ori şi nici a 11-a oară nu eram mulţumit”, mărturisea poetul. “Mulţi au crezut că tata scria ca la robinet dar el tocea zeci de vârfuri de creion sau peniţă pentru un rând”, îşi aminteşte gazda.

Pe birou, lentilele ochelarilor sunt aşezate în dreptul literelor unui manuscris uitat acolo de poet. Alături de o peniţă se afla o sugativă pătată de cerneală.

Soţia sa nu a a fost doar “umărul” pe care s-a sprijinit toată viaţa ci a fost primul cititor si „critic“ al operei sale căreia îi citea ceea ce scrisese peste noapte. „Toată literatura mea nu face cât o ciorbă a Paraschivei“, glumea cel a fost la doi paşi de a primi Nobelul.

În camera de lucru a scriitorului, se află şi cea mai mare parte a bibliotecii, care include aproape 7000 de volume.

Tinereţe fără bătrâneţe

Majoritatea camerelor sunt mici, cu excepţia dormitorului de la etaj, mobilat şi azi ca pe vremea stăpanilor casei.

Alăturat, se află vitrina din care sclipesc medalii , decoraţii, ordine adunate de scriitor între 16 şi 86 de ani. Aici se afla un set de însemne onorifice primite de la Carol al II-lea. Printre ele, este cea inscripţionată cu numele Herder, “coroniţă” acordată de Universitatea din Viena personalităţilor culturale din centrul si estul Europei.

Tablourile au fiecare istoria lor. Sunt expuse portrete realizate de R. Maniu, peisaje semnate de Nicolae Dărăscu , Francisc Sirato. Portretul în acuarelă “Tinca” semnat de Lucia Demetriade – Bălăcescu este inspirat din celebra poema omonimă inclusă în placheta “Flori de mucigai”, scrise “cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală/ Pe întuneric, în singurătate/Cu puterile neajutate.

Într-o altă cameră - laboratorul- se află o relicvă a radiofoniei - aparatul de radio Atwater Kent, procurat de Tudor Arghezi în anul 1927.

În vitrinele din această cameră sunt reunite medaliile cu efigia scriitorului, obiecte şi aparatură personală: aparat foto, binoclu, lanternă, un port ţigaret precum şi o pereche de ochelari de motocicletă folosiţi de scriitor la Geneva.

Încăperea găzduieşte gentile de voiaj şi geamantanul de călătorie, o trusă de de lăcătuşerie şi o floare de mină, daruri oferite scriitorului de-a lungul timpului.

Cartea cu Jucării

În camera de zi - sufrageria – se află un gramofon şi un samovar. “Pe simeze” sunt expuse tablouri şi portrete semnate de: Steurer, Calafeteanu, Ciocardel, Băieşan, Macedonschi.

Alăturat se află camera liliputană a celor doi copii ai săi . Aici tronează în paturi de bebeluşi un univers de basm cu jucării şi tăbliţe de şcoală pe care Miţu si Băruţu au învăţat să scrie şi să socotească.

O altă încăpere găzduieşte volume diferite, un magnetofon din 1956, un dulăpior de peste un secol, o fotografie reprezentându-l pe scriitor la vârsta de 82 de ani - lucrarea artistului fotograf Aurel Mihailopol, mini-hărţi cu însemnele călătoriilor sale în Europa.

Tipografia cu amintri si picanterii

Tipografia Potigrafu are povestea sa care începe cu o maşină de tăiat hârtie, un boston şi un tighel. Meşter tipograf era chiar Arghezi cu cei doi copii, ucenici. Aici sunt etalate manuscrise, reviste editate de scriitor, cât şi iconografie cu imagini din istoria casei.

Printre documente, se află amintiri picante: un mini incubator de ouă (o clocitoare artificială), din care apăreau puii de la păsările gospodăriei, precum şi o centrifugă de prelucrat fagurii de miere din prisaca Mărtişorului.

Un zdrobitor de struguri, o presă de stors şi câteva vase de lemn de cărat struguri amintesc de via din timpul stăpânilor casei.

La 61 de ani, Arghezi va mai pune la colecţie o diplomă: aceea de meşter tipograf. “ Pentru ce, scria poetul, truda mea să fie aruncată în buzunarul unor edituri care îmi spun că au scos 300 de exemplare, iar după aceea aflam că se vânduseră 500”.

Totuşi, poetul nu şi-a scos aici cărtile, cu o singură excepţie: "Drumul cu poveşti", tipărit în ziua de Crăciun, 1947, ca o joacă şi un dar, împreună cu copiii săi, Mitzura şi Baritiu.

Tipografia a avut viaţă scurtă : un an mai târziu comuniştii au naţionalizat tot ce avea în tipografie. S-a păstrat însă fotografia autorului sub care e reprodus citatul: “Mărtişorul e patria literaturii mele. De aici au ieşit cuvintele potrivite şi scrierile. Cred că acolo mi-am plămădit cerneala şi mi-a înviat oarecum condeiul”.

“Când l-au arestat pe tata au arestat literatura”

În anul 1948, lui Arghezi i s-a interzis dreptul de semnatură timp de şase ani. “Atunci a fost arestată literatura. Degeaba au crezut că pot dărâma cu invidia talentul tatei. Editorialele lui răspundeau problemelor oamenilor iar articolele lui sunt la fel de actuale şi azi. A suferit mult că nu mai putea fi în contact cu cititorii dar a continuat să scrie zi de zi ”, spune fiica poetului.

Fotografiile din muzeu îl înfătişează cu un surâs cald pe buze. Aşa şi-l aminteşte fiica sa. “Când se trezea, surâdea, nu era morocănos, deşi a suferit foarte mult în sinea lui. Din 1956, tata a pierdut un ochi şi totuşi a continuat să scrie zi de zi”.

Poetul, al cărui crez era “nulla dies sine linea”, nota: “un sigur lucru ne-a ajutat să ajungem până aici : am ţinut mult unul la altul. Din dragoste şi cu dragoste am realizat ce vedeţi voi aici”.

Mărtişorul ne-a ferit de urâtul cotidian. Ne-a unit şi mai mult în faţa nedreptăţilor şi loviturilor primite din partea semenilor. Mărtişorul a fost singura certitudine a existenţei noastre”, spunea poetul.

Au urmat perioade dificile în viaţa poetului. A-i călca pragul era un act subversiv şi puţini prieteni mai urcau dealul Mărtişorului. “Eu şi fratele meu am făcut tot ce am putut să ne întreţinem. Frate-meu lua lădiţa cu cireşi pe umăr, eu umpleam coşul şi mergeam să vindem în piaţă la “Împăratul Traian” îşi aminteşte fiica poetului.

Între credinţă si tăgadă

Omului îi place să se mintă şi să fie minţit şi când nu-l mai minte nimeni şi nimic se dezorganizează, spunea Arghezi, “oaspete celebru” şi el al lagărului de la Târgu Jiu. A fost arestat în 1943 datorită pamfletului “Baroane” , o satiră la adresa ambasadorului nazist von Killinger. “A fost singurul protest al unui intelectual împotriva Germaniei naziste. Toţi au tăcut, nimeni nu a avut curaj să protesteze”, ne spune fiica poetului.

“În toţi aceşti ani, şi-a păstrat demnitatea. Tata nu a scris niciodată la comandă. Când i se impunea ceva se ridica calm, fără un cuvânt şi pleca trântind uşa”.

Baruţu Arghezi admira curajul tatălui său:”Numai un puternic spirit de familie a determinat supravieţuirea noastră. Acest spirit a fost tata activ, bătăios şi netemător, cu sprijinul mamei Paraschiva.”

Copilăria fraţilor Arghezi a fost una spartană, pusă între disciplină rigidă şi lipsuri materiale. “ Chiar dacă eram săraci şi îmi rotea mama paltonul faţă-dos, am fost fericiţi. La fiecare aniversare, tata îmi dăruia un poem. Il găseam sub pernă, de ziua mea şi era cel mai frumos cadou. Când tata lucra mă piteam pe la spate, în umbra sa, iar el mă simţea: Mă spionezi”?, mă răsfăţa adesea.

În ultimii 20 de ani ai vieţii, cel care a transformat “bubele, mucegaiul, şi noroiul” în poezie, s-a mutat într-o vilă pe str. Arhitect Cherchez. Arghezi s-a dezlipit greu de “Mărtişor”. Ani de-a rândul revenea cu Paraschiva în lumea lui: “ la casa lui, la pomii lui, la câinii lui.”

Lecţie de fair-play

Soţii Arghezi au ştiut să transforme orice zi într-o duminică. Poetul a fost atât de legat de ea, încât “când mama a murit de cancer, tata a vrut să dispară. Mânca din ce în ce mai puţin, mă luptam zilnic cu el", amintea fiica poetului.

Arghezi şi-a intuit sfârşitul: “N-o să treacă un an până voi muri", spunea el. Aşa a şi fost. La nici un an de la dispariţia Paraschivei se mută sub nucul din Mărtişor alături de soţia sa.

Cu două zile să moară, Arghezi a scris ultimele versuri, dedicate Paraschivei, “sora, soţia şi prietena lui de-o viaţă: "Mă chemi din depărtare şi te ascult/N-am să te fac, pierduto, să mă asteţi prea mult".

Un nuc cu flori galbene desenează lumini şi umbre peste mormintele unui cuplu care a rezistat timp de 56 de ani: Tudor şi Paraschiva Arghezi.

Un prieten mic cu o mare personalitate

O vizită la Mărtişor înseamnă întâlnirea cu universul din călimara lui Arghezi. Casa memorială e gazdă bună pentru adulti şi pentru copii indiferent de ciclul scolar. Explicaţia e simplă: lirica argheziană cuprinde întreaga plajă a cititorilor.

Dacă muzeul vecin, al lui Bacovia, e vizitat de elevii din cursurile preuniversitare cel al lui Arghezi e vizitat inclusiv de preşcolari care ştiu pe de rost aventurile lui Zdreanţă. Personaj-vedetă care a stat mereu in umbra familiei are mormantul său meritoriu care adună valuri de mici viziatori.

Lumina a rămas aprinsă de 80 de ani pe dealul Mărţişorului. La cei 82 de ani, fiica poetului ţine zi de zi “un jurnal” al muzeului său drag. “În 1990 Mărtişorul avea o situaţie foarte grea pentru că nu era înregistrat ca donaţie prin notariatul de stat.

Mulţi m-au criticat şi m-au acuzat că trag foloase de pe urma Mărţisorului, ca sunt o inutilitate rămasă de la Arghezi. M-a scos din fire lucrul acesta. Dacă Mărţişorul s-a păstrat aşa, este graţie mie.”

Anii nu au stricat nimic din ce a fost aici odată. Mărţişorul îşi trăieşte la cei 85 de ani uluitoarea “tinereţe fără bătrâneţe”.

Lună de lună e gazdă bună pentru întâlnirile iubitorilor flaşnetarului “Biletelor de Papagal”. Oaspeţii urcă dealul la Marţişor păstrând tradiţia şi amintindu-şi cu haz şi ironie, filosofie şi picanterie de timpul şi viaţa amfitrionilor.

Ea începe într-un timp în care “cafeaua venea însoţită de paharul brobonat adus din pivniţă de Coana Parachiva”, aminteşte dl Lupeş.

Glissando

Când am părăsit Mărţişorul în sus, pe deal se auzea lătratul leneş al urmaşului lui Zdreanţă. Am coborât firul drumului cu pietre de râu şi cu parfum de cireşe furate cândva de copii de cartier.

Am închis poarta lăsând în urma mea o “rezervaţie de nostalgii” şi o gospodărie de poveste. Stăpânul său, a lasat în seama posterităţii superlativele, accentul l-a pus însă el, acolo unde trebuia: “ Nu am cerut de la viaţă mai mult decât poate să dea ea unui om de rând” .