Lumina de Paște de la Ierusalim

Lumina care apare de nicăieri, în Sâmbăta dinaintea Paștelui ortodox, în Biserica Învierii sau a Sfântului Mormânt de la Ierusalim, este o epifanie sau o teofanie, adică o arătare a lui Iisus Hristos în chip de lumină și foc.

Ce mesaj are ea ? Unul dublu: acela că fiecare ființă din lume… renaște și că lumea întreagă este alcătuită din … lumină…… lucru pe care fizicienii l-au descoperit abia în secolul recut, dar pe care strămoșii noștri străromâni îl știau deja.

De unde știm ? Din metamorfoza latinescului lumen în lume, metamorfoză ce s-a petrecut doar în română.

Lume = lumină

Din totdeauna lumina a fost pentru oameni semnul vieții și al reînnoirii ei, adică al învierii după moarte…
… iar soarele, esența cea mai luminoasă de pe pământ, apare ca întrupare a divinității dătătoare de viață în, probabil, toate culturile lumii.

Un lucru foarte puțin cunoscut este acela că, în românește, cuvântul lume s-a format din lumen, pe care l-am moștenit din latină unde însemna … lumină !

Așadar, în străromână, lume a însemnat lumină…
… și mai târziu a început să însemne: tot ce se află sub soare, adică… sub lumină.

E limpede că, pentru inițiații strămoșilor noștri, lumina era… esența adevărată a lumii, materia din care e făcută și din care suntem făcuți și noi.

Ceea ce spun și azi fizicienii care au descoperit că toți suntem alcătuiți din particule de lumină, fotoni…
… și că „viața se petrece sub forma unor izbucniri mici și scurte de lumină,numite cuante”.

Nu întâmplător strămoșii noștri numesc țara morților „lumea cealaltă” care nu este atât tărâmul celălalt, ci… lumina cealaltă.

Nu i-au spus nici infern, adică țara de jos/de sub pământ, nici tărâmul umbrelor sau al spiritelor, ca romanii și grecii, ci simplu: lumea cealaltă.
Se gândeau la… lumina cealaltă, cea care avea să le dea o altă viață, cea fără de moarte.

Nu întâmplător există sărbători și ceremonii ale luminii în care se aprind lumânări, făclii, torțe, candele, sărbători pe care lumea noastră le-a moștenit de la cea veche…
… mai precis de la misteriile lumii vechi, care nu erau altceva decât o promisiune a nemuririi.

Iarăși, nu întâmplător, creștinii își petrec morții cu lumânări aprinse și le aprind lumânări și candele la morminte: este rămășița unor străvechi obiceiuri/rituri șamanice ale reînnoirii vieții la Anul Nou (la solstițiul de iarnă, când Soarele însuși învie și, odată cu el, lumea toată, sau, după dezvoltarea agriculturii, la echinocțiul de primăvară, în martie, când Glia învie și odată cu ea toți cei îngropați în sânul ei matern).

De pildă, Anul Nou din iarnă era așteptat toată noaptea cu focul care trebuia să rămână nestins în vatră și cu opaițe aprinse, iar Anul Nou de primăvară era întâmpinat cu o sărbătoare a luminilor.

Ea era,de fapt,o veghe de noapte,veghea obișnuită dinaintea oricărei mari sărbători.

O asemenea sărbătoare a Anului Nou de primăvară a rămas până astăzi în tradiția occidentală: Sărbătoarea Candelelor sau Sărbătoarea Luminilor (la Candelora, în italiană, la fiesta de la Candelaria sau la fiesta de la Luz, în spaniolă și la Chandeleur în franceză).

Se ținea în februarie, adică în luna purificărilor și, cu timpul, în lumea creștină, ea a devenit modelul vecerniei.

O știm de la Egeria, o tânără pelerină din Galicia (nordul Spaniei) care a „peregrinat” prin Ţara Sfântă (dar şi Egipt, Siria, Mesopotamia, Antiohia şi Constantinopol) timp de trei ani, din 381 până în 384.

În Jurnalul ei de pelerinaj, ea descrie astfel o vecernie obișnuită la Ierusalim în secolul al IV-lea:

„La ora a zecea, care aici (la Ierusalim) se cheamă licinicon (λυχνικόν = vecernie, slujbă ţinută la lumina lumânărilor-n.n.) şi căreia noi îi zicem lucernare (lucerna = lampă cu untdelemn - n.n.), toată mulţimea se adună în Biserica Învierii, se aprind toate candelele şi lumânările şi se face o lumină necuprinsă.
Lumina aceasta,însă,nu-i adusă din afară, ci iese dinăuntrul peșterii, adică dinăuntrul zăbrelelor (Mormântul lui Hristos-n.n.) unde zi și noapte arde o candelă”.

„Hora autem decima, quod appellant hic licinicon, nam nos dicimus lucernare, similiter se omnis multitudo colliget ad Anastasim, incenduntur omnes candelae et cerei et fit lumen infinitum. Lumen autem de foris non affertur, sed de spelunca interiori eicitur, ubi noctu ac die semper lucerna lucet, id est de intro cancellos.”/ Itinerarium Egeriae, XXIV, 4.

Nu pot scăpa atenției două lucruri:

1. acela că în Biserica Învierii, la aproximativ 40 de ani după construirea ei de către Constantin cel Mare, toate candelele și lumânările se aprindeau la slujba de seară de la candela neadormită a Sfântului Mormânt și…

2. acela că lumina iese, mai propriu spus țâșnește (eicitur) din interiorul peșterii, care nu este alta decât Sfântul Mormânt, protejat de zăbrele ! Iar verbul pe care-l folosește Egeria: iese, țâșnește, ar putea însemna că lumina … se aprindea de la sine pe Mormântul gol al lui Iisus Hristos și că lucrul acesta era foarte obișnuit.

Biserica Învierii sau a Sfântului Mormânt, Ierusalim

Tot Sărbătoarea Candelelor îl inspirase și pe Constantin cel Mare care - notează biograful său Eusebiu de Cesareea - a poruncit ca în noaptea dinaintea Învierii, toată cetatea Ierusalimului să se umple de lumini:

„A prefăcut sfânta noapte de veghe în luminile zilei, punând să se aprindă peste tot în oraș coloane foarte înalte din ceară, iar făcliile erau aprinse și luminau în tot locul, ca tainica veghe din noapte(a de dinaintea Paștelui) să fie mai strălucitoare chiar decât ca ziua cea luminată (a Învierii).”
Τὴν δ’ ἱερὰν διανυκτέρευσιν μετέβαλλεν εἰς ἡμερινὰ φῶτα, κηροῦ κίονας ὑψηλοτάτους καθ’ ὅλης ἐξαπτόντων τῆς πόλεως τῶν ἐπὶ τούτῳ τεταγμένων, λαμπάδες δ’ ἦσαν πυρὸς πάντα φωτίζουσαι τόπον, ὡς λαμπρᾶς ἡμέρας τηλαυγεστέραν τὴν μυστικὴν διανυκτέρευσιν ἀποτελεῖσθαι. /Cartea a IV-a, 22


Sărbătoarea însăși a Învierii lui Iisus Hristos este o sărbătoare a Anului Nou, adică a renașterii/reînnoirii lumii, cum Paștele însuși la vechii evrei era o sărbătoare a Anului Nou de primăvară.

De ce a ales Iisus Hristos să învie la Anul Nou de primăvară ?
Pentru că, e limpede, continua o tradiție străveche după care Anul Nou era momentul prin excelență al renașterii/învierii.

Singurele deosebiri între Sărbătoarea Luminilor și cea a Învierii lui Hristos sunt acelea că:
1. în ajunul Învierii, nu preoții aprind lumânările și candelele, ci… oricât ar părea de ciudat, Iisus Hristos Însuși și 2. că flacăra lor este dumnezeiască.

Nu oriunde, ci numai la Ierusalim și numai în Biserica Învierii, numită și a Sfântului Mormânt, pentru că a fost ridicată peste mormântul Lui…
… și numai în ziua Paștelui ortodox.

Biserica Învierii, construită de Constantin cel Mare în anul 335 deasupra mormântului lui Iisus, mai cuprinde și Golgota, adică locul unde a avut loc răstignirea, de asemenea, locul coborârii de pe cruce dar și locul aflării Sfintei Cruci, unde Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, descoperise crucea pe care a fost răstignit Iisus.

În fiecare an, în Biserica Învierii, în sâmbăta dinaintea Paștelui ortodox, numită Sâmbăta Mare (Învierea are loc întotdeauna într-o duminică), în jurul orei două după-amiază, pe placa de marmură care acoperă mormântul lui Hristos (un mormânt gol), apare de nicăieri o lumină care aprinde candela, căreia i se spune neadormită, aflată pe ea.

Baldachinul, de fapt capela construită deasupra Mormântului lui Hristos săpat în piatră

Lumina epifania/teofania lui Iisus Hristos

De ce aprinde Iisus Hristos o lumină pe mormântul Lui ?
Pentru că lumina este dublul Lui fotomorf, adică în formă de lumină, sau, altfel spus, semnul prezenței Sale, epifania/teofania sau arătarea Sa în lume ca Dumnezeu.

Ioan, misteriosul evanghelist-teolog, spune la începutul Evangheliei sale (nu îndeajuns cercetate), că Iisus este Cuvânt/Logos și… Lumină:

Întru El (Dumnezeu) era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (sau nu a biruit-o, după o altă interpretare).
Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan (Botezătorul).
Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină,ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină.
Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.
În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. (cap. 1)

Sau transcrie cuvintele lui Iisus Însuși, care se numește pe Sine Lumină:

Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. (cap. 9,5).

A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi ? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi;
Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el.
A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc. (cap. 11).

Deci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi.Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge.
Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei. (…)
Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric. (cap. 12)

Iar Pavel, apostolul-teolog spune în Fapte despre Iisus același lucru:

Dobândind deci ajutorul de la Dumnezeu, am stat până în ziua aceasta, mărturisind la mic şi la mare, fără să spun nimic decât ceea ce şi proorocii şi Moise au spus că va să fie: Că Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină şi poporului (israelienilor-n.n.) şi neamurilor. (cap. 26, 23).

Ceremonia Luminii de la Ierusalim

Așadar în fiecare an, în Sâmbăta Mare, cum o numesc creștinii ortodocși, pe la ora două după-amiaza, o lumină misterioasă apare de niciunde pe piatra mormântului lui Iisus Hristos și aprinde candela neadormită așazată pe ea.

În același moment în Biserica Învierii/a Sfântului Mormânt apar, tot de nicăieri, niște misterioase forme luminoase, mai mari sau mai mici, de obicei alb-albăstrii, sau niște sfere galben-portocalii, sau, uneori, ca de smarald, care se plimbă/plutesc ușor printre pelerini, le „mângâie” creștetul și care, unora dintre ei, le aprind legăturile de lumânări.

Uneori aceste lumini aprind candelele din anticamera Sfântului Mormânt sau pe cele de la intrarea în Baldachin sau candele din alte locuri ale bisericii.

Formele luminoase pot fi fulgere, fulgerări, scăpărări sau benzi de lumină alb-albăstrie, sfere luminoase, dar și „râuri de foc” care ies din Sfântul Mormânt și șerpuiesc printre pelerini, fără să-i ardă, ci aprinzându-le doar lumânările.

Cele mai obișnuite arată cam așa:

Imagini preluate din filmul realizat de Antonios Stilianakis în anul 1994 în Biserica Învierii, Ierusalim, după ceremonia Sfintei Lumini

Lucrul acesta se întâmplă după ce se pregătește biserica pentru ceea ce se numește minunea coborârii sau aprinderii Sfintei Lumini…
… iar tipicul este, în general, neschimbat din secolul al XV-lea:

Dimineața pe la 8,30 musulmanii păstrători ai cheii Bisericii Învierii descuie poarta în prezența clericilor și a autorităților israeliene…
…se sting toate lumânările și toate candelele din biserică (fiecare „căndelar” le stinge pe cele ale confesiunii sale, pentru că există candele ale ortodocșilor, ale latinilor, ale armenilor sau ale copților) …
… se face o inspecție generală și …

… arhimandritul grec împreună cu cel armean leagă cele două părți ale porții de la intrarea Baldachinului, în care se află Sfântul Mormânt, cu două panglici albe – formând o cruce în forma literei grecești χ (hi), în mijlocul căreia Dragomanul pune ceară moale de albine pe care Portarul musulman al Bisericii Învierii o pecetluiește de patru ori cu sigiliul său, în amintirea pecetluirii mormântului lui Hristos, de care vorbește Matei în Evanghelia sa…
… iar pe la ora 12, așadar la amiază, patriarhul Ierusalimului și suita sa coboară de la Patriarhie pe scara Sf. Iacob în Biserica Învierii…
… unde fac o litanie, adică înconjoară de trei ori Baldachinul, de fapt, capela ridicată deasupra Sfântului Mormânt.

După litanie se despecetluiește poarta Baldachinului și Paznicul Odoarelor (skevofilakas/ Σκευοφύλακας) așează pe piatra mormântului candela care nu se stinge decât o sigură dată, în dimineața Sâmbetei Mari, ca să se aprindă singură, de la lumina cea misterioasă…

…iar patriarhul grec al Ierusalimului (singurul care coboară încă de la începuturi în camera mormântului ca să facă rugăciunea de invocare a luminii) se dezbracă de veșmintele arhierești…

… este controlat de oficiali să nu aibă asupra sa vreo sursă de foc și intră în peștera mormântului îmbrăcat doar într-o cămașă lungă, albă, numită stihar…

… ținând în mâini patru legături a câte 33 de lumânări…

… urmat de patriarhul armean, îmbrăcat tot într-o simplă cămașă, care îl va aștepta, dar și supraveghea, mișcare cu mișcare, în anticamera Mormântului.

În camera Mormântului, patriarhul grec citește, în genunchi, o rugăciune specială prin care-l roagă pe Iisus Hristos…

… pe care-L numește „Dătătorule de lumină” și „Cel ce ești Lumina cea Mare” (φωτοπάροχε Κύριε, ο το μέγα φως ων) și „Lumina cea adevărată, cea care luminează tot omul ce vine în lume, singura Lumină a lumii, Lumină a vieții oamenilor” (το φως το αληθινόν, ο φωτίζει πάντα άνθρωπον ερχόμενον εις τον κόσμον, το μόνον φως του κόσμου και φως της ζωής των ανθρώπων) …

… să dăruiască lumina sfântă, ca dar și semn al binecuvântării, purificării și sfințirii lumii.

Camera Sfântului Mormânt



Paznicul Odoarelor Sfântului Mormânt arată pelerinilor candela neadormită înainte de a o duce și a o pune pe piatra Mormântului.
Această candelă, ca și focul nestins din vatra vechilor temple, simbolizează viața într-un continuum, iar faptul că se stinge o dată pe an, în ajunul Învierii, doar ca să se reaprindă iar… de la sine, printr-o forță nevăzută, simbolizează viața, moartea și reînnoirea vieții.
Se pare că această candelă neadormită arde în Sfântul Mormânt din anul 326, când l-a descoperit împărăteasa-mamă Elena.

Mărturii istorice despre Lumina de la Ierusalim

Minunea „Luminii Sfinte de la Ierusalim” a atras mulți pelerini și mulți au descris ce-au văzut în Biserica Învierii, în Sâmbăta Mare.
Interesant este că descrierile lor seamănă foarte mult între ele.

Iată ce scria, de pildă, pelerinul arab Ibn al-Qass, în anul 940, în lucrarea sa Kitab dala’il al-qibla (Cartea despre unde trebuie să-ți îndrepți fața în timpul rugăciunii):

„De Paștele lor, în Sâmbăta Mare, creștinii ies de la locul Sfântului Mormânt și se așează în jurul stâncii, care este împrejmuită cu zăbrele. Acolo se roagă toți împreună, uitându-se spre Mormânt și se închină până la pământ dinaintea Dumnezeului Celui PreaÎnalt, de la rugăciunea de dimineață până la asfințit.

Emirul și imamul Moscheii (azi Domul Stâncii) sunt de față.
Sultanul încuie poarta Mormântului. Toți așteaptă și nu fac nicio mișcare până ce nu văd o lumină, asemenea unui foc alb, ieșind din interiorul Mormântului.

Atunci sultanul deschide poarta și intră în Mormânt, ținând o lumânare mare, o aprinde de la lumina aceea și apoi iese. Flacăra ei nu frige.

Dă apoi lumânarea aprinsă imamului, care o duce la Moschee și aprinde de la ea lămpile Moscheii. După ce lumânarea a trecut prin trei mâini, atunci începe să frigă și flacăra ei se transformă într-o flacără obișnuită.

Întocmesc apoi un raport pe care-l înmânează sultanului și în care adeveresc că lumina a venit la ora cutare, în ziua cutare”.

Relatarea lui Ibn al-Qass despre lumina Sfântului Mormânt; manuscrisul Ahmad Taymur 103 (publicat în anul 1389 ) aflat la Biblioteca Națională a Egiptului.

Iată și ce scrie clericul Nichita, de la Biserica Curții (?) din Constantinopol, care a vizitat Ierusalimul în anul 947, în scrisoarea sa către Împăratul Constantin Porfirogenetul al VII-lea:

„Un oarecare Emir din Bagdad a venit la Pretoriu la prima oră în Sâmbăta Mare (…) și, plin de mânie și cumplit la înfățișare, i-a zis scumpului și de Dumnezeu iubitorului patriarh Hristodul: ΄nu poți, arhiepiscope să ții slujba acum. Am venit să-ți spun că (știu) că minunea despre care se vorbește atât și cu care ai umplut toată Siria, de parcă-ar fi creștină, nu-i decât magie și șarlatanie. Aproape că ne-ai terminat și în toată Romania, unde pier acum abiceiurile noastre΄. (…)

Și, în timp ce arhiepiscopul nostru era ținut în Pretoriu, Dumnezeul lucrurilor minunate, prin puterea Sa nebiruită și de necuprins cu mintea, a aprins, cu o întreită lumină dumnezeiască, două din candele ce se aflau la locul Răstignirii, unde se spune că au spălat cinstitul trup al Domnului și Dumnezeului nostru, după ce l-au coborât de pe cruce.

După ce vestea despre acest lucru minunat s-a răspândit ca fulgerul, mulțimea în care erau amestecați deopotrivă creștini și necredincioși arabi, a năvălit în biserică.

Creștinii erau mânați de un dor nestăvilit și de credința lor fierbinte, pe când arabii cei fără de Dumnezeu, doar de dorința ucigașă și de gândul cel distrugător, având unii pumnale, alții suliți, gata să ucidă, dacă ar fi prins vreun creștin cu vreo lumânare aprinsă.

Atunci, preaînțeleptul arhiepiscop, cu alți ierarhi și cu arabii, s-a dus repede la Sfântul Mormânt al Domnului și, după ce a aruncat câteva priviri scurte să vadă dacă nu cumva și acolo apăruse lumina dumnezeiască, a sigilat Mormântul sfânt împreună cu necredincioșii arabi.

La răsărit, înălțând mâinile precum Moise, L-a implorat, împreună cu tot poporul creștin, pe Dumnezeul tuturor.

Pe la ora șase a zilei, când s-a uitat spre Mormântul Mântuitorului, a zărit lumina sfântă (…). Venise.

S-a dus să ia lumină și să aprindă cu ea candelabrele din sfânta și marea Biserică a lui Dumnezeu, așa cum făcea de obicei, numai că, a putut vedea cum, dintr-o dată, întreaga biserică se umpluse de lumina dumnezeiască neapropiată.
Poporul credincios se ducea când în partea dreaptă, când în cea stângă, unii la propilee, alții la locul Căpățânii …

Lucrul acesta i-a umplut de mirare și de rușine pe necredincioșii arabi; pentru că se spune: de la Înălțarea Domnului și până atunci, strălucirea luminii sfinte apărea în fiecare an doar într-o singură candelă, aceea aflată în Sfântul Mormânt, iar de data aceasta lumina dumnezeiască apăruse și se revărsase în întreaga biserică….

La rându-i, eruditul persan al-Biruni (973-1048), unul din cei mai mari cărturari ai tuturor timpurilor, relatează în anul 1000, în lucrarea sa Cronicul Neamurilor din Antichitate (Αl-Athar al-baqiyah), următoarele:

„Eu am cunoscut din cărți și am auzit de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad că înăuntrul Bisericii Învierii din Ierusalim este săpat într-o stâncă Mormântul lui Hristos ce se află sub o mare cupolă și că de jur împrejurul stâncii sunt galerii de unde urmăresc (slujba) musulmanii.

Creștinii și oricine altcineva vine în ziua aceea (Sâmbăta Mare) la locul Mormântului, Îl imploră și-L cheamă pe Dumnezeul cel PreaÎnalt de la amiază până seara. Vin și: muezinul Geamiei (Domul Stâncii-n.n.), mai-marele imam al rugăciunii și emirul cetății,care se așează lângă Mormânt. Toți aduc cu ei felinare pe care le pun deasupra, iar Mormântul este zăvorât.

Creștinii au candelele și făcliile stinse și așteaptă până când zăresc o flacără albă curată ce aprinde o candelă. De la această flacără se aprind lămpile și candelele și în Geamie și în biserici.
Pe urmă se face un raport scris pentru califi, în care se notează ora la care a coborât flacăra.

Dacă e pe la amiază, se spune că anul va fi rodnic, iar dacă întârzie și vine spre seară sau și mai târziu, deduc că nu va fi îmbelșugat.

Cel de la care am aflat toate acestea povestește că unii sultani au pus în locul fitilului (la candela neadormită-n.n.) o sârmă de cupru, ca să nu se aprindă și să nu se înfăptuiască minunea și că, totuși, atunci când flacăra s-a coborât, s-a aprins sârma de cupru.
Venirea flăcării din cer, în ziua aceea, venire care se repetă la un anume timp și loc, ne dă prilejul să ne minunăm foarte”.

Pagină din relalarea lui al-Biruni. Codex Beyazit 4667, sec. XVII, Biblioteca
Beyazit, Constantinopol/Istanbul

Iată și ce relatează în anul 1108 călugărul, teologul și cronicarul francez, benedictinul Guibert de Nogent (1053–1124) în cronica sa (care este cronica primei cruciade) Dei gesta per Francos (Faptele de glorie ale lui Dumnezeu făptuite prin Franci), în cartea a VIII-a, cap. XI:

„În sfânta cetate a Ierusalimului se întâmplă o veche minune și zic că e veche pentru că lumea latină nu cunoaște când va fi început. (…) Vreau să spun că în fiece an, chiar în Sâmbăta Paștelui, se vede cum candela (de pe) Mormântului Domnului se aprinde printr-o putere dumnezeiască”.

In illa sancta Hierosolymorum ciuitate uetus quoddam miraculum inoleuerat; quod uetus idcirco dixerim quia ex quo idem fieri coeperit, orbis fere Latinus ignorat. (…) Quod uidelicet in ipso paschali Sabbato, sepulcri lampas Dominici uideatur quotannis accensa diuinitus. (…)

Codexul Paris Lat . 12945, Paris, Biblioteca Națională

„Am auzit de la persoane venerabile care au fost acolo că, odată, un păgân a luat papirusul sau fitilul (nu știu care din două se folosea atunci) din candelă, lăsând fierul gol și că atunci când minunea s-a coborât din cer, lumina a ieșit din fier”.

Audiui a personis, quae illuc iere, senilibus, quod papyrus uel lichinus (nam utro utantur utriusque non noui) gentilis semel cuiusdam sit theca sublatus, ferrumque remansit inane; sed, coelitus labente miraculo, ex ferro lumen emersit.

„În anul în care regele mai sus pomenit (Baldovin I-n.n.) a primit sceptrul în calitate de succesor, se povestește că minunea s-a împlinit cu atâta greutate, încât aproape se lăsase noaptea și rugăciunile și lacrimile lor nu fuseseră ascultate.
După ce episcopul mai sus pomenit (Daimbert-n.n.) a ținut o predică în fața poporului, cerându-le oamenilor să-și mărturisească păcatele, regele și episcopul au stăruit ca toți să facă pace între ei și toți au promis să îndrepte tot ce se împotrivea credinței și onoarei.
Între timp, dat fiind că pricina era arzătoare, au fost mărturisite în acea zi crime atât de uriașe, că de n-ar fi urmat penitența, ar fi părut firesc ca lumina sfântă să dispară fără nicio zăbavă. Și totuși, după mustrare, ea a venit chiar atunci, fără nicio întârziere”.

Anno ergo, ex quo rex praefatus susceperat sceptra sequenti, eius fuisse traditur difficultas tanta miraculi, ut vix imminente nocte orantium flentiumque potuissent vota compleri. Sermo praefati praesulis factus ad populum, de confessione sollicitat peccatorum, rex et praesul resarciendis pacibus instant; si qua fidei honestatique non congruunt, corrigi promittuntur. Interca, urgente negotio, tam enormium criminum ibi eo die est facta confessio, ut nisi paenitudo succederet, digne fieri videretur luminis sancti, ablata dilatione, sublatio : cuius tamen etiam tunc post correptionem non remoratum accensio.

(Să spunem aici că este vorba de anul 1100 și că acele crime nemărturisite sunt cele ale cruciaților care cuceriseră Ierusalimul de nouă luni, pe 15 iulie 1099, dată cunoscută în istorie ca marele măcel de la Ierusalim).

Codexul Paris Lat. 12945, sec. XIII, Paris, Bibliothèque Nationale

„În anul următor (1101), când lumea s-a strâns la ora știută, la care flacăra cerească avea să umple de slavă Mormântul Domnului, rugile tuturor s-au înălțat spre ceruri, din străfundurile sufletului.
Greci și sirieni, armeni și latini, fiecare pe limba lui, Îl chemau, toți deodată, pe Dumnezeu și pe sfinții Săi.
Regele, nobilii și poporul, cu adâncă căință și plângând cu amar din afundul inimii, mergeau în urma preoților, cuprinși toți de amărăciune, pentru că, din ziua în care cetatea fusese cucerită de Creștini(i latini), se întâmplau acolo lucruri despre care nu se mai pomenise vreodată pe vremea păgânilor.”

At altero posthac anno, ubi ad eam ventum est horam, qua Sepulcrum gloriosum flamma caelestis efficeret, universorum penitus vota suspiciunt. Graecis igitur ac Syris, Armeniisque pariter ac Latinis, quibusque pro suarum linguarum idiomatibus Deum ac eius convocantibus sanctos; rege, proceribus et populo paenitentia cordiumque rugitibus prosequentibus cleros, misero omnes exulcerabantur affectu, quod ea, urbe iam a Christianis obtenta, inibi contingebant quae nunquam evenisse sub paganis audierant.

„Între timp, Fulheriu de Chartres, luând cu sine pe capelanul patriarhului Daimbert, s-a urcat pe Muntele Măslinilor, pentru că acolo apărea de obicei Lumina lui Dumnezeu, atunci când nu venea la Ierusalim. S-au întors, însă, fără a aduce vreo veste bună pentru urechile celor care-i așteptau cu sufletul la gură în biserică” (…).

Interim Fulcherius Carnotensis, assumpto sibi patriarchae Daiberti capellano, in montem proficiscitur Oliueti. Ibi enim suboriri Dei lucerna solebat, si quando Hierosolymis non aderat. Sed reuersis, et nil gratum ad praestolantis ecclesiae referentibus aures (…)

„În ziua aceea, toți s-au întors la casele lor fără ca minunea să se fi săvârșit; a urmat o noapte de două ori neagră și o cumplită deznădejde chinuia piepturile tuturor. A doua zi au hotărât să meargă în procesiune până la Templul Domnului (Biserica Învierii-n.n.), cu întristarea cuvenită.

Plecaseră, uitând cu totul de bucuria Paștelui, și niciunul nu purta alte haine decât purtase în ajun, când iată că, pe neașteptate, au apărut în spatele lor paznicii bisericii cântând și le-au vestit că se aprinsese candela pe Sfântul Mormânt.
Dar, ce mai zăbovesc eu ? În ziua aceea grația divină, ce se arătase și mai bogată din pricina întârzierii, s-a revărsat cu atâta splendoare, încât lumina aceea a Domnului a atins, nu pe toate deodată, ci pe rând, aproape 50 de candele în biserica Sfântului Mormânt.

Și lucrul acesta nu s-a întâmplat numai în timp ce se celebrau sfintele taine, ci chiar și după terminarea slujbei, că regele, care prânzea la palat, a fost constrâns de mesagerii care veneau întruna, să se ridice de la masă și să vină să vadă candelele noi care se tot aprindeau”.

Ea dies, re infecta, uniuersos in sua recta remisit; nox gemina irruit, acrisque moestitia generaliter omnium pectora torsit. In crastino deliberant ut ad templum usque Domini, debito cum moerore procedant. Ierant, gaudii prorsus Paschalis immemores, dum nullus habitu differt a die Parasceues, cum ecce ab aedituis ecclesiae post euntium terga concinitur quia sacri monumenti lampas accenditur. Quid immorer? Tanto eo die gratia, aucto suae ubertatis ex dilatione successu, emicuit, ut illa Dei claritas non quidem simul, sed uicissim, intra sepulcri ecclesiam, lampades ferme quinquaginta tetigerit. Haec non modo inter sacra contigere mysteria, uerum cum peractis officiis rex pranderet in aula, cogitur frequentibus nuntiis ad noua uidenda lumina reiecta consurgere mensa.


Și iată ce consemnează despre apariția Luminii de Paște, nu pe mormântul lui Iisus Hristos, ci prin despicătura unei coloane de la intrarea în biserică, arhimandritul Simeon, paznicul Sfântului Mormânt, în Proschinitarul (Ghidul de Pelerinaj) Sfintei Cetăți a Ierusalimului:

„Atunci Patriarhul a stat afară din biserică în ziua Sfintei și Marii Sâmbete, cu tot poporul, până către seară, rugându-se toți Domnului, din adâncul sufletului, cerniți și cu mare durere.
Patriarhul s-a urcat la tronul Sfintei Elena, lângă o coloană, și se rugau toți, și el și poporul. O, mare iubire de oameni a Domnului ! Coloana s-a crăpat și prin crăpătură a ieșit Sfânta Lumină și atunci Patriarhul a alergat, a aprins lumânările pe care le avea în mâini și din mâinile lui și-a aprins lumânările tot poporul, spre sfințirea lui”.

Proschinitarul lui Simeon, (ed. prima dată la Viena în 1749), pag. 19.

Era anul 1579 când, în Sâmbăta Mare – așa cum se poate citi în toate cronicile bisericești din Ierusalim - un grup de soldați turci, i-a oprit pe creștinii ortodocși și pe Patriarhul lor să intre în Biserica Învierii și i-au permis patriarhului armean (armenii cumpăraseră privilegiul patriarhului grec de la sultanul Murad al III-lea) să coboare el în Mormânt să primească lumina pe care, însă … n-a primit-o. Pentru că nu era de vânzare.

Lumina care a ieșit din coloană l-a impresionat pe muezinul care a văzut-o din minaret și l-a făcut să crează în Iisus Hristos…
… pe Care L-a mărturisit imediat ce a coborât să povestească ce văzuse…
… devenind unul din martirii musulmani… după ce a fost ucis de soldații turci, pentru că … Coranul îi pedepsește pe ce-i ce-l părăsesc.

Mulți s-au întrebat de ce numai Patriarhul grec al Ierusalimului este vrednic să primească lumina în Sfântul Mormânt.
Răspunsurile sunt mai multe și se completează:

Pentru că destinul creștinismului a fost să se nască… grecesc, și nu doar pentru faptul că Evangheliile au fost scrise în greacă, ci pentru că Biserica Ierusalimului, prima dintre Bisericile creștine, s-a format nu la Ierusalim (care în anul 70 a fost cucerit și devastat de romani)…
… ci în „Grecia de dincolo de Iordan”, adică în Israelul elenizat/grecesc, mai precis în Decapolis – Ținutul celor zece cetăți grecești, și, mai ales, în Pella, capitala lui…

… și pentru că patriarhul grec al Ierusalimului este continuatorul de drept al întemeietorului Bisericii Ierusalimului, care a fost și primului ei episcop, Sf. apostol Iacob, fratele Domnului…

… dar și pentru că există un decret, un ahtinam, prin care califul Omar Hattap (după ce l-a silit, în anul 638, pe Patriarhul Sofronie să-i predea Ierusalimul) a hotărât că „toate națiile creștine” și toți cei care vor merge în pelerinaj la Locurile Sfinte, „franci, copți, sirieni, armeni, nestorieni, iacobiți și maroniți, trebuie să se supună Patriarhului (grec al Ierusalimului) și el să fie întâiul între toți, pentru că a primit bunăvoință de la cinstitul și iubitul Profet trimis de Domnul, fiind onorat prin pecetea cinstitei lui mâini”…

… decret reînnoit de-a lungul timpului, după căderea Imperiului Bizantin, în 1453, de firmanul lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1458) și de firmanele altor sultani.

În decretul său, Mahomed al II-lea scria „…oricare dintre înalții viziri, prelați sau demnitari sau slujitori de la curtea mea regală sau pur și simplu din neamul mahomedan va vrea, fie pe degeaba, fie de dragul banilor, să schimbe cele rânduite odinioară de Profet și de Omar Hattap și de conducătorii din trecut, să cadă sub mânia lui Allah și a Profetului”.

Printre „conducătorii din trecut” se afla și sultanul Egiptului, Saladin, cel care i-a alungat pe cruciați din Ierusalim și care, în anul 1187, reînnoise, și el, ahtinam-ul lui Omar Hattap.
Și, toate aceste documente au fost confirmate de ONU în anii 1947-1950.

Dar, nu în ultimul rând pentru că, de câte ori au încercat (și au făcut-o mai tot timpul) capii altor confesiuni creștine (mai ales latinii și armenii) s-o primească, Lumina de Paște n-a venit la ei, ci acolo unde se afla … fratele lor grec.

Coloana crăpată și afumată în stânga porții Bisericii Învierii.
Crăpătura are o înălțime de 1,20 m


Coloana crăpată, detaliu

Și arheologul și generalul englez Sir Charles Warren, care a locuit la Ierusalim între 1867 și 1870 ca membru al Palestine Exploration Fund, notează în lucrarea sa Underground Jerusalem editată în 1876 la Londra, în capitolul Holy Fire :

„Ce este această Lumină care în ajunul Paștelui aprinde toate candelele din Sfântul Mormânt ? Că o minune însoțește ceremonia, nu mai încape nici o îndoială./ „What is that fire which on Easter-eve lights up the lamps in the Holy Sepulchre? ... That a miracle attends the ceremony, there cannot be a doubt”.

Și:

„În sfârșit, se pare că Lumina vine. O mulțime de făclii se întind în față, un fulger se vede în deschizătura cupolei și făclia se aprinde… Într-o clipă, ca prin magie, Lumina se întinde de la sine în toate direcțiile”. / „At last there is a feeling that the fire is at hand, masses of tow are thrust forward, a flash at the opening is seen, the tow is lighted … In a moment, as though by magic, the fire extends itself in all directions” (C. Warren, Underground Jerusalem, 1976, p. 425 și 435).

Iar monahul moldovean Partenie, care a vizitat Ierusalimul în anul 1846, povestește:

„Turcii au deschis Mormântul lui Hristos și au stins toate candelele. Atunci au venit autoritățile turcești și Pașa în persoană. Biserica era mai plină ca niciodată: toți stăteam înghesuiți și abia mai puteam respira. Nimic nu era aprins nicăieri. (…)

Episcopul Meletie a rămas singur la intrarea în Mormânt, în mâna turcilor, care i-au scos veșmintele, după care autoritățile l-au cercetat. I-au pus omoforul, au deschis Mormântul lui Hristos și i-au îngăduit să intre. Nu știu cât timp a trecut, pentru că eram cu toții tulburați și ne cuprinsese teama.

În sfârșit, din senin, lângă Mormânt a strălucit o lumină care, curând, a apărut din Altar, prin deschizătura porților împărătești și s-a întins, ca două râuri de foc, unul dinspre apus, din Mormântul lui Hristos și celălalt din răsărit, din altar.

O, ce mare bucurie și veselie domneau în biserică. Toți păreau beți și în afară de sine și nu mai știam cine ce spune și cine unde aleargă. Era mult zgomot. Toți alergau de jur împrejur și plângeau de bucurie, copleșiți de recunoștință, și mai mult decât toți, femeile arabilor.

Turcii înșiși cădeau în genunchi și strigau Allah, Allah care înseamnă Dumnezeule, Dumnezeule ! Ce vedere minunată și extraordinară. Biserica toată era scăldată în lumină și nu se mai putea vedea nimic altceva decât Lumina cerească”.

Venirea Sfintei lumini, The Graphic, Londra, 21 sept. 1878.

Detaliu

Încheiem cu o mărturie din zilele noastre, cea a ieromonahului Antonios Stilianakis, autorul lucrării Sfânta Lumină la Mormântul lui Hristos și al uimitorului video realizat în 1994 care a făcut înconjurul lumii :

„Deodată am văzut o furtună de fulgere luminoase pe care, la început, le-am crezut flash-uri, dar imediat am realizat că nu puteau exista sute de asemenea flash-uri atât de bine coordonate.

Pe urmă toate aceste fulgere au umplut biserica, iar lumina juca pe ziduri și chiar la etajul de deasupra (care se află la o înălțime de douăzeci de metri – n.a.).

Câteva secunde mai târziu am apucat să văd o sferă de foc portocalie ieșind din stânga Mormântului (cum priveam eu) care a urcat în sus precum artificiile, dar totuși cu o viteză de aerostat, să spunem.

Am îndreptat camera video spre ea și și am apucat s-o surprind în ultima fază, cu puțin înainte de a se stinge deasupra balconului unde se aflau oameni care aveau deja… lumânările aprinse !

La scurt timp a ieșit și Patriarhul din Baldachin și a aprins primele lumânări. (…) Într-un sfârșit, însă, mi-am dat seama că în diferite locuri din biserică lumânările se aprinseseră ca prin minune, singure…”

Baldachinul Sfântului Mormânt văzut de Natale Bonifacio;
gravură din 1586

Un singur lucru ar mai fi de adăugat: unii pelerini, dar și unii ierarhi, nu văd misterioasa lumină de Paște, deși cred în ea, și iau lucrul acesta ca pe un îndemn să fie mai stăruitori în urmarea lui Hristos.

Există, însă, unii negaționiști, care duc o „cruciadă” teribilă împotriva ei. Unii din ei sunt atei, iar alții cred în Iisus Hristos, dar nu și în faptul că ar aprinde pentru închinători, în ajunul Învierii, un foc sacru, pe mormântul Său… gol.

Aceștia din urmă numesc coborârea Luminii sfinte, cum i se spune, o … „minciună/ legendă pioasă” și încearcă să-i convingă și pe alții de adevărul lor.

Legendă pioasă, magie sau inginerie, oricum ar numi-o, totuși despre acea lumină misterioasă se vorbește poate chiar din vremea Egeriei.

Dacă ar fi așa, atunci lumina de la Ierusalim ar fi cea mai veche… magie care încă lucrează!


LUCRĂRI CONSULTATE

Fundația Centrul Cultural Elen, Locurile Sfinte, București 2011
Website-ul lui Haralampos K. Skarlakidis, Sfânta Lumină, Minunea din Sâmbăta Mare la Mormântul lui Hristos/ Χαράλαμπος Κ. Σκαρλακίδης ΑΓΙΟΝ ΦΩΣ - Το θαύμα του Μεγάλου Σαββάτου στον Τάφο του Χριστού
Website-ul Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim
Antonios Stilianakis, Sfânta Lumină la Mormântul lui Hristos, cum am văzut-o cu ochii mei și cum a înregistrat-o camera de filmat/ Αντώνιος Στυλιανάκης, Το Αγιο Φως στόν Τάφο του Χριστού, ed. Sinaxari, Salonic, 2008.
Gregg Braden, Matricea divină, ed. For You, București 2007