Hierogamii de primăvară (III)

LOBODA ȘI LEUŞTEANUL – A TREIA HIEROGAMIE

Maeștrii Înaltei Bucătării spun, în învățăturile lor secrete, că există câteva hierogamii, alianțe sacre… vegetale, de primăvară, câteva cupluri divine de ierburi…

… cum sunt, de pildă leurda și untișorul, spanacul și ștevia, păpădia și oregano, leușteanul și loboda sau menta și tarhonul... …care au un rol în Marea Operă, acela de a ne elibera trupul, mintea și spiritul de umorile stătute,
… de a ne regenera, reînnoi și pregăti pentru marea transformare/transmutare pe care o vom experimenta de-a lungul anului.

Ei spun, de asemenea, că nunta sacră a unei anume perechi de ierburi eliberează energii divine/ subtile care au darul de a ne transforma în bine o anumită latură.

Maeștrii Înaltei Bucătării scriu în manualele lor, pe care puțini au marele privilegiu de a le vedea, că energiile subtile, unite, ale acestor perechi de primăvară lucrează asupra noastră numai în martie și aprilie.

De ce Martie ?

Pentru că este luna în care principiul masculin, care nouă ne este familiar cu numele-i latin, Mars/ Marte – un străvechi zeu al vegetației/agriculturii – se unește cu principiul feminin, pe care îl cunoaștem ca Marea Zeiță/Marea Mamă sau, simplu, Glia, sau ca Venus, ipostaza primăvăratecă a Marii Zeițe.

Și, de ce aprilie ? Pentru că aprilie este luna deschiderii mugurilor (în latină Aprilis vine de la verbul aperio, aperire, a deschide), luna ieșirii din cocon, în care începe marea operă de transformare, care va continua tot anul.

Și, deloc în ultimul rând, pentru că martie și aprilie sunt lunile Marelui Post al Învierii, lunile în care trupul, mintea și spiritul se curăță de energiile, umorile și gândurile vechi și… moarte, pentru a renaște odată cu Marea Înviere a lumii.

***

Loboda și Leușteanul: unirea lor subtilă este a treia hierogamie. A treia, pentru că are vibrația cifrei trei, vibrația Demiurgului.

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că loboda, esențialmente vorbind, este o metamorfă …
… și că leușteanul este demiurgul care o ajută să-și descopere… venusitatea.

Ei vorbesc despre lobodă ca despre întruchiparea unei minunate tinere… cu buzele pecetluite.

Nu întâmplător, cred ei, numele ei se trage din rădăcina indo-europeană lē̆b-/lō̆b-/ lāb-care înseamnă buze.

Cu buzele pecetluite…
… pentru că nu știe cum să-și exprime grația și dulceața, nici prin cuvinte, nici prin sărutări…
… și care, de aceea, are nevoie de un soț… venusian în stare să o schimbe, s-o facă din incomunicabilă și incapabilă să-și (re)cunoască feminitatea…
… într-o întrupare a Afroditei…

Maeștrii recomandă oricui simte că are mintea și simțurile… pecetluite, adică împietrite, o salată elementară de lobodă și leuștean pe care o numesc Pygmalion și Galateea…

… o salată din frunze de lobodă și leuștean tinere, fragede, tăiate mărunt…
… pe care o pregătesc pe un pat mătăsos din usturoi şi ceapă verde, pătrunjel şi puţină salvie…
… înmuiate în ulei de măsline amestecat cu nucă pisată… trei perechi puternice care trezesc pasiunea și deșteaptă… persuasiunea…

… sau recomandă un amestec de lobodă și leuștean în orice salată de primăvară, ca unele ce pot despecetlui… buzele unui suflet prea interiorizat.

Ei își îndeamnă discipolii să studieze un text, din păcate prea puțin înțeles astăzi, din Metamorfozele lui Ovidiu, anume povestea lui Pygmalion și a statuii sale.

Să spunem în treacăt că nu știm cum o chema pe statuia lui Pygmalion (pe care Ovidiu nici n-o numește altfel decât virgo, fecioara, sau puella, fata, copila), asta pentru că numele de Galateea e târziu.

Și le sugerează să creeze rețete cu lobodă și leuștean ca și cum leușteanul ar fi Pygmalion și statuia lui de fildeș ar fi loboda… care așteaptă să fie trezită la viață.

De ce tocmai acest text ?
Pentru că el, mai mult decât alte texte ale lui Publius Ovidius Naso, îl trădează pe autorul lui ca pe un ucenic al lui Hermes Trismeghistos…

… și pentru că el ilustrează perfect:

- Marea Operă de transformare a sufletului (în greacă și în latină sufletul este o „ea”, ψυχή și anima – de unde în română inimă), modelat cu dragostea cea mai mare de către spiritul demiurg, și

- Marea Hierohamie: unirea, nunta sacră a spiritului cu sufletul..

… lucru pe care pare că l-a descoperit și pictorul britanic, Sir Edward Burne-Jones, autorul celebrei serii Pygmalion and the Image, Pygmalion și Chipul (1868 à 1870) aflată într-o colecție particulară.

Sir Edward Burne-Jones, Pygmalion and the Image, The Godhead Fires


Edward Burne-Jones, Pygmalion and the Image - Study for Pygmalion and Galatea at the Altar of Hymen, 1867; Birmingham Museums and Art Gallery, Birmingham, United Kingdom

Edward Burne-Jones, Pygmalion and the Image, The Hand Refrains

Citită cu cheia potrivită, povestea lui Pygmalion și a statuii sale de fildeș, spusă de (marele hermetic) Ovidiu, într-o seară, după o cină cu o salată A Treia Hierogamie, poate fi începutul unei sublime aventuri spirituale în doi. Merită să încercați.

Povestea spune că, în Cipru, insula Afroditei, trăiau odată niște femei, Propoetidele, care disprețuiau deliciile Afroditei și care încălcau teribil legea ospeției, omorând orice străin le intra în cetate.

… și că Pygmalion, un rege-sculptor (regele Ciprului spun variante ale mitului)…
… îngrozit de nebunia lor și de „viciile pe care natura le-a sădit, mulțime, în mintea femeilor” …
… „trăia singur, fără soață, celibatar, de multă vreme lipsit de o ființă cu care să-și împartă soarta (consors) și iatacul…
„…offensus vitiis, quae plurima menti femineae natura dedit, sine coniuge caelebs vivebat thalamique diu consorte carebat.

Și acum fragmentul din Metamorfoze, cartea a X-a (v. 247-297):

Întru acestea, Pygmalion sculptă o bucată de fildeș, albă ca neaua, și-i dădu formă, una desăvârșită, în care nici o femeie nu se va naște vreodată.
Arta lui era minunată și rodul ei fericit.
(De aceea, poate,) se-ndrăgosti de opera lui.
Fața ei era de fecioară adevărată, o credeai vie și părea că doar sfiala-i e cea care o ține în loc, pentru că… voia să se miște: ce artă se ascundea, adormită, în el !

Pygmalion o privește vrăjit și o dulce văpaie începe să-i mistuie pieptul: se îndrăgostise de un trup plăsmuit chiar de el.
Mâinile spre ea, opera sa, își întinde tot timpul și-o pipăie să vadă: e trup sau e fildeș ? și nu vrea să creadă că-i fildeș.
O sărută și crede că primește săruturile-i ‘napoi și-i vorbește și o ține în brațe și crede că degetele-i se afundă-n membrele-i delicate, pe care le-atinge, dar se și teme să n-o-nvinețească.

O mângâie și-i aduce daruri pe care fetele tare le plac: scoici și pietre scumpe, frumos șlefuite, și păsărele și flori în o mie de culori și crini și mingi pictate și lacrimile căzute din pomul Heliadelor, chihlimbare.
Îi împodobește trupul cu veșminte alese, pe degete-i pune inele cu nestemate și lungi coliere la gât. De urechi îi atârnă netede perle, iar la piept lănțișoare: toate o împodobesc, dar nici goală nu pare mai puțin frumoasă. O așează pe așternuturi de purpură de Sidon, o numește tovarășa lui de pat și gâtul ușor înclinat i-l potrivește pe pernele moi, ca și cum ar simți.

Venise sărbătoarea Venerei vestită-n tot Ciprul. Junincile cu coarnele învelite în aur cădeau lovite-n ceafa albă ca neaua, lângă altarele din care se înălța fum de tămâie.
Pygmalion s-a oprit la altarul unde-și aduse ofranda și timid a rostit: „dacă, zei, ni le puteți da pe toate, îmi doresc o soție” (și neîndrăznind să zică „o vreau pe fecioara mea de ivoriu” a zis „soața-mi să fie asemenea statuii mele de fildeș”.

Venera cea daurită l-a auzit pentru că era acolo, la serbările ei, și ca semn că-i e prietenă și că ruga-i va fi împlinită, flacăra a crescut de trei ori și și-a trimis în văzduh vârful ca o săgeată aprinsă.

Întors acasă, Pygmalion s-a dus plin de dorință la statuia iubitei și, alungindu-se-n pat, alături de dânsa, a sărutat-o: i se părea că e caldă !
Și-a mișcat din nou buzele și cu mâinile i-a atins ușor sânii: fildeșul era moale și-nțepeneala-i trecuse; sub degetele-i se lăsa apăsat și ceda, așa cum ceara albinelor din Hymet se înmoaie la soare și se lasă lucrată cu degetul mare și modelată în chipuri, ca să slujească scopului pe care i-l dai.

În timp ce stă fermecat și se bucură neștiind ce să creadă și se teme că s-ar putea înșela, iarăși și iarăși îndrăgostitul Pygmalion o atinge cu mâna-i să vadă dacă într-adevăr ruga-i fusese-ascultată.
Era trup ! Sub degetu-i mare îi simțea venele care… pulsau !

Și atunci eroul din Paphos îi mulțumește Venerei cu vorbe într-aripate. Gura-i apasă buze adevărate de acum. Săruturile i le simte fecioara care a roșit și care, ridicându-și spre lumină privirea-i sfioasă, își vede iubitul și cerul de-odată.

Zeița, a fost și ea la nunta pe care … a făcut-o ea însăși, apoi soața-i născu lui Pygmalion, când
s-a-mplinit vremea, după ce de nouă ori luna cornu-i și-a arătat, pe Paphos, de la care și insula apoi s-a numit.

Sir Edward Burne-Jones, Pygmalion and the Image, The Soul Attains

Textul în latină:

Interea niveum mira feliciter arte 247
sculpsit ebur formamque dedit, qua femina nasci
nulla potest, operisque sui concepit amorem.

virginis est verae facies, quam vivere credas, 250
et, si non obstet reverentia, velle moveri:
ars adeo latet arte sua. miratur et haurit
pectore Pygmalion simulati corporis ignes.

saepe manus operi temptantes admovet, an sit
corpus an illud ebur, nec adhuc ebur esse fatetur. 255
et modo blanditias adhibet, modo grata puellis
munera fert illi: conchas teretesque lapillos 260
et parvas volucres et flores mille colorum
liliaque pictasque pilas et ab arbore lapsas
Heliadum lacrimas; ornat quoque vestibus artus,
dat digitis gemmas, dat longa monilia collo,
aure leves bacae, redimicula pectore pendent: 265
cuncta decent; nec nuda minus formosa videtur.
conlocat hanc stratis concha Sidonide tinctis
adpellatque tori sociam adclinataque colla
mollibus in plumis, tamquam sensura, reponit.
Festa dies Veneris tota celeberrima Cypro 270
venerat, et pandis inductae cornibus aurum
conciderant ictae nivea cervice iuvencae,
turaque fumabant, cum munere functus ad aras
constitit et timide „si, di, dare cuncta potestis,
sit coniunx, opto" - non ausus „eburnea virgo" 275
dicere, Pygmalion "similis mea" dixit "eburnae."
sensit, ut ipsa suis aderat Venus aurea festis,
vota quid illa velint et, amici numinis omen,
flamma ter accensa est apicemque per aera duxit.
ut rediit, simulacra suae petit ille puellae 280
incumbensque toro dedit oscula: visa tepere est;
admovet os iterum, manibus quoque pectora temptat:
temptatum mollescit ebur positoque rigore
subsidit digitis ceditque, ut Hymettia sole
cera remollescit tractataque pollice multas 285
flectitur in facies ipsoque fit utilis usu.
dum stupet et dubie gaudet fallique veretur,
rursus amans rursusque manu sua vota retractat.
corpus erat! saliunt temptatae pollice venae.
tum vero Paphius plenissima concipit heros 290
verba, quibus Veneri grates agat, oraque tandem
ore suo non falsa premit dataque oscula virgo
sensit et erubuit timidumque ad lumina lumen
attollens pariter cum caelo vidit amantem.

coniugio, quod fecit, adest dea, iamque coactis 295
cornibus in plenum noviens lunaribus orbem
illa Paphon genuit, de qua tenet insula nomen.



Ernest Normand, Pygmalion and Galatea (cu chipul soției sale), 1881

Când au ales această poveste, Maeștrii s-au gândit, printre altele, la două lucruri, la faptul că…

… spiritul se poate uni numai cu un suflet neprihănit (Pygmalion alesese celibatul pentru că femeile din preajma lui, Propoetidele, erau „căzute” și numele lor trimite la propetis/προπετής, „cel care cade”, de la verbul propipto/προπίπτω, a cădea)…

… și că numai spiritul unit prin dragoste, îndrăgostit de suflet, îl poate modela, metamorfoza și desăvârși.

Dragoste… nu întâmplător numele leușteanului are o legătură subtilă, deși nu și etimologică, cu iubirea.
Englezii îi spun leușteanului „vârsta iubirii” iar germanii „bagheta iubirii”.

De fapt, romanii îi spuneau leușteanului Ligurianul (ligusticum în latina clasică, de unde și denumirile-i botanice: Levisticum officinale sau Ligustricum levisticum) pentru că leușteanul creștea în… Liguria.

Ligusticum a devenit în latina târzie levisticum, care a dat în română leuștean, în franceză livèche (e o „ea”), în italiană levistico, în spaniolă levístico sau ligústico și în germană Liebstöckel, în care se recunosc formele din latina medivală: libisticum sau lubisticum.

Iar o etimologie populară ne arată că a fost simțit ca o iarbă a amorului nubil: englezii îi spun „vârsta iubirii”, lovage.

Levisticum a intrat în engleză din franceza vorbită în Anglia după cucerirea normandă (așa numita anglo-franceză), ca luvasche/lovasche, cuvânt pe care englezii l-au auzit ca lovache, adică „pătrunjelul iubirii” (atestat în sec. XIV) și care a devenit mai târziu lovage, în traducere, „vârsta/timpul/vremea iubirii”.

Și lovage a rămas până azi. Totuși, englezii îi mai spun leușteanului și love parsley, „pătrunjelul iubirii”.

Același lucru s-a întâmplat și cu liebstöckel din germană care, deși nu este altceva decât o deformare a lui libisticum din latina medievală, poate fi tradus ca „bagheta iubirii” sau „varga iubirii”.

Cât despre numele lobodei, nu întâmplător francezii îi mai spun bonne-dame sau belle-dame, dar și arroche, care are, de asemenea, o legătură subtilă, nu și etimologică, cu treimea:

arroche este deformarea (petrecută în cursul mai multor secole, XII-XV) lui atriplex, numele lobodei în latină…
…iar atriplex nu este altceva decât latinizarea lui atrafaxis/ατράφαξις, numele elinesc al lobodei, pe care romanii l-au împrumutat și l-au asociat cu triplex, întreit, cu trei fețe.

Iar botaniștii i-au spus lobodei atriplex hortensis, adică … de grădină ca s-o deosebească de surorile ei sălbatice din familia Chenopodium (a sfeclei și a spanacului), care se tălmăcește din elină ca „Laba gâștei”.

… rădăcină care a dat în greaca veche lovós/λοβός, adică lob…
… în neogreacă luvudiá/λουβουδιά, o soră a lobodei, numită pe latinește Chenopodium album…
… și în slava veche loboda.


Să mai spunem că povestea Galateei, povestea multor femei, a inspirat … mulți artiști bărbați, pe George Bernard Shaw, de pildă, care l-a creat pe celebrul său Pygmalion - profesorul Henry Higgins…
…sau pe Rodin care a sculptat două grupuri Pygmalion și Galateea în care s-a înfățișat pe sine și pe Camille Claudel… despre care criticii spun că ar fi putut fi cea mai frumoasă operă a sa.

Pygmalion et Galatée, 1889, Metropolitan Museum of Art




Pygmalion et Galatée, 1908 - 1909, Muzeul Rodin, Paris