ETIMOLOGII XV - ÎNVIEREA – ÎNTOARCEREA LA VIAŢĂ SAU RIDICAREA DIN MORMÂNT

Învierea – întoarcerea la viață

Înviere este un cuvânt prin excelență… românesc. Nu l-am moștenit din latină, pentru că s-a format în română, și nu există în nici o altă limbă romanică !

Pentru străromâni, învierea însemna… întoarcerea la viață. La a fi viu !

Înviere s-a format din prepoziția în și verbul a via, desigur moștenit din latină: vivo, vivere, a trăi, a avea viață și a fi în viață, a fi viu, a fi însuflețit. Așa cum le-am moștenit și pe viu, din vivus, viu, însuflețit, în viață, și pe viață din vita.

Iar radicalul indo-european din care s-a născut este *gwei- = a trăi (care a dat în greacă: zo, ζῶ, a trăi, a fi viu; vios, βίος, viață și ighiis, ὑγιής, sănătos).

Asta, în timp ce pentru romanici înviere însemna: sculare din morți sau, mai precis, din mormânt

Resurecția – ridicarea din mormânt

În toate celelalte limbi romanice înviere se spune... resurecție: în spaniolă: resurrección, în franceză: résurrection și în italiană: risurrezione. Și, în engleză: resurrection (împrumutat din franceza veche).

Resurecția, desigur, este cuvântul folosit de Biserica catolică pentru înviere, dar, etimologic, înseamnă nu întoarcere la viață ci... sculare din pat ! De unde, trezire/sculare din morți, din mormânt, din groapă.

Englezii echivalează resurrection cu „rising from death”, „a rising again from the dead” sau „againrising”, iar francezii cu: „action de se lever, action de ressusciter”.

Resurecția vine din latina târzie creștină: resurrectio, ridicare, sculare. Și s-a format din resurrectum, participiul verbului resurgo, resurgere: a se ridica, a se scula... din nou, a se restabili, a-și reveni după o boală, a-și recăpăta forțele, a se însufleți...

La rândul lui, resurgo s-a format din verbul surgo, surgere: a se scula, a se ridica în picioare… din pat, din coșciug, din mormânt...

Iar surgo s-a format din sub- și rego, regere: a duce... drept, drept la țintă, a ține drept... a conduce, a călăuzi, a îndrepta.

Iar radicalul indo-european al lui rego este *reg-: a se mișca/deplasa drept, în linie dreaptă, de unde: a duce pe cineva drept… a conduce…

… radical de unde s-au format în latină: rectus, drept, rex și regina, rege/regină, regula, regulă, etalon, dar și verbul rogo, rogare: a cere, a ruga… și rogatio, rogationis, de unde, în română: rugăciune… adică cererea cea dreaptă, în toate sensurile.

Aceeași idee despre... înviere există și în greacă: anastasis/ἀνάστασις: trezire din somn/sculare din pat, din mormânt, din morţi... pentru a face ceva, pentru a îndeplini o misiune. Anastasis vine din verbul anistame/ἀνίσταμαι: a se ridica din pat, după somn, după boală și din coșciug, văzut ca un pat, sau a reveni din infern… În general, a se scula în picioare pentru a face ceva, a sta drept. Este format din prefixul ana/ἀνά: în sus, pe spate sau din nou (echivalentul lui re-) și verbul istame/ἵσταμαι: a se pune, a sta, a rămâne în picioare în fața cuiva… a se înfățișa… a se ridica, a sta și a rămâne drept, a rămâne undeva permanent, a exista, a fi...

... verb care vine din radicalul indo-european *sta- = a sta (în picioare), care l-a dat în latină pe sto, stare (de unde îl avem în română pe a sta).

O simplă analiză etimologică ne arată diferența... ce nu poate fi ignorată dintre spiritul românesc, care a făcut ca învierea să fie, esențialmente, întoarcerea la viață, la natura noastră vie, la proprietatea de a fi viu... un spirit al unor trăitori creștini...
... și spiritul latin și grec pentru care învierea este faptul de a te ridica din coșciug sau din mormânt și a sta drept... desigur, unde altundeva decât... la Judecata de apoi. Un spirit al unor... teologi !

Viață și Judecată... Trăire și teologie/dogmă. Desigur Învierea, în adevăratul spirit creștin, se referă mai degrabă la reîntoarcerea noastră la viață, la faptul că redevenim vii, și nu la înfățișarea noastră, drepți, dinaintea lui Iisus Hristos, la Judecată.

Și, ideea învierii ca întoarcere la viață, la ființă, ca re-ființare a noastră (sau re-în-ființare) este o idee de cel puțin 100.000 de ani!

De unde știm ?

De la mormintele (cel mai vechi cunoscut are, spun arheologii și antropologii, 100.000 de ani) în care, peste oase, a rămas ocrul roșu cu care fusese acoperit trupul celui mort, ocru care închipuia sângele care avea să-l... reanimeze, să-l re-însuflețească, să-l învieze cândva.

Și aici trebuie să spunem că ideea învierii a fost întotdeauna asociată (așa cum o demonstrează ritualul înmormântării în epocile preistorice) cu cea a renașterii... o renaștere din pântecul mamei-glii. Pentru că trupurile erau așezate (în mormintele din toată lumea) în poziția fătului...

Desigur, și în cazul creștinilor ideea învierii este dublată de cea a renașterii, doar că, pentru ei, renașterea este și trupească, dar, mai ales spirituală. Un creștin renaște într-un trup impecabil, cu un suflet im-pecabil, adică fără păcate.

Foto: Wikipedia, Învierea Domnului, pictură pe sticlă, zugrav anonim, școala de la Nicula, colecția Arhiepiscopiei Clujului. Free:to share – to copy, distribute and transmit the work/to remix – to adapt the work.