ETIMOLOGII VIII - PELERINUL … UN CĂLĂTOR DE PESTE MĂRI ȘI ȚĂRI

Numele… pelerinului. Ce este un pelerin.

În româneşte, cuvântul pelerin este împrumutat din franceză: pèlerin.

Iar pèlerin vine din pelegrinus, atestat în inscripții în latina târzie/creştină… pelerinul !

La rându-i, pelegrinus vine din peregrinus care, în latina clasică însemna: cel ce călătoreşte în străinătate, care vine din străinătate, străinul, cel ce vine de departe… de peste nouă mări şi nouă ţări cum am spune noi, unul care nu-i din cetate, un străin de cetate.

De fapt, romanii îi spuneau străinului venit la Roma peregrinus homo (omul venit de departe sau din provincii) de unde, mai târziu, doar peregrinus.

Peregrinus s-a format din adverbul peregre: afară din cetate; într-o/dintr-o ţară străină.

Peregre este compus din prepoziția per -, de-a lungul, peste, şi substantivul ager, ogor și s-ar traduce, la propriu: pe câmpuri, la țară sau… din altă țară…

Există și un adjectiv pereger: cel care străbate câmpuri și ogoare și cel care călătoreşte într-o ţară străină, de unde călătorul… Cum am spune noi: cineva care străbate munţi şi văi și vine de peste mări și țări undeva… într-un loc pe care-l consideră important…

Din peregrinus s-a format în latină verbul peregrinor, peregrinari: a călători/a te afla, a sta în străinătate, într-o ţară străină și din peregrinor s-a format peregrinatio: călătorie/şedere în străinătate; călătorie și apoi, pelerinaj.

Așadar, pentru creştinii latini și greci, pelerinul, era cel ce „străbate ogoare”, adică mari distanţe pe drumuri de țară, pentru a se închina la mormintele martirilor, la moaştele unui sfânt într-o catedrală sau la icoane făcătoare de minuni; cel ce vine… din toată lumea (cunoscută)… umblând pe urmele lui Hristos, ale apostolilor, ale sfinților…

Pentru creştinii greci, pelerinul este chiar închinătorul, proschinitis (προσκυνητής), adică cel ce vine să se închine și să… sărute ! Adoratorul, cel ce se prosternează (din verbul proskineo/προσκυνέω, a se prosterna, a se închina în fața unei divinități, din care s-au format proskinisis/προσκύνησις, închinare, prosternare și proskinima/προσκύνημα, pelerinaj).

Să spunem, în treacăt, că verbul kineo/κυνέω din greacă, vine din radicalul indo-european * ku(e)s = a săruta și că este rudă cu kiss din engleză.

Și să mai spunem că a săruta și sărutare, în română, vin din verbul latinesc saluto, salutare, a saluta, adică a ura sănătate (salus).

Iar pentru români pelerinul este tot închinătorul. În românește, a se închina vine direct din latină din verbul inclino, inclinare (a înclina, a apleca, a lăsa în jos capul, privirea, genunchii).

Pelerin la Santiago de Compostela, Hieronymus Bosch, 1482 - 1516 / https://es.wikipedia.org/wiki/Peregrino#/media/File:Hieronymus_Bosch_097.jpg

Pelerinaje creștine. Ce este pelerinajul.

Pelerinajul creștin s-a născut, cel mai probabil, după învierea lui Iisus. Pelerinaj la Ierusalim, în Țara Sfântă/Israel, pe urmele Lui și ale Apostolilor, apoi la Sfântul Mormânt, la Biserica Sfântului Mormânt/a Învierii, construită de Constantin cel Mare din anul 326.

Pelerinajul la Sfântul Mormânt, cel mai important pelerinaj creștin, a devenit o adevărată instituție și o adevărată industrie mai ales după secolul al XII-lea, când biserica a fost reconstruită de cruciați. Desigur, pelerinajul de Paște la Ierusalim era tot ce-și putea dori un creștin într-o viață !

Să spunem aici că pelerinul din țările balcanice care se întorcea acasă cu lumina de la Înviere se numea, ca urmare a influenței turcești, hagiu sau hagi. El se întorcea din hagialâc. Cuvântul, împrumutat din turcă, vine, de fapt din arabă: hajji (hajjah la feminin). Al-hajji/al-hadji este, în araba, pelerinul la Mecca, cel care a făcut pelerinajul complet (hajj/hadj) la Mecca. De fapt, cuvântul este semitic: hag în ebraică = sărbătoare, pelerinaj. Vine din verbul hagag = a sălta de bucurie, a dansa, a juca, a fi în sărbătoare, a mânca, a bea, a te veseli, a face un pelerinaj.

Au apărut și alte pelerinaje creștine: la Roma, orașul convertit de Petru și Pavel, la Basilica Sfântului Petru, în Italia creștinată, la mormintele primilor martiri creștini…

… la Compostela, în Spania, la sanctuarul construit pe mormântul despre care se crede că ar fi al Apostolului Iacob devenit Santiago de Compostela. De altfel pelerinajul la Santiago de Compostela a devenit în secol al XV-lea al treilea cel mai important pelerinaj al creștinătății apusene, după cel la Ierusalim și cel la Roma (de altfel, în spaniolă, pelerinaj se mai spune și romería, de la romero, pelerin la Roma !).

Desigur că pelerinajul a fost o realitate vie a lumii din cele mai vechi timpuri.

Era o vizită la „casa Zeiței” în epoca Marii Zeițe, apoi la „casa Marelui Zeu”, după ce Părintele/Stăpânul/Creatorul Lumii i-a luat locul Mamei/Stăpânei/Creatoarei Lumii.

Și o vizită la sălașele zeilor.

Dar era și o vizită la mormintele strămoșilor, ocrotitorii unei comunități.

Era o întâlnire cu ocrotirorii din cer și cu cei din lumea de dincolo. O zi de bucurie a revederii.

Ce căuta un pelerin, un închinător care venea să-i salute ? În primul rând, binecuvântare, sfințenie, protecție.

În Evul Mediu, pelerinii, vizitatorii locurilor sfinte erau niște privilegiaţi. Niște biruitori. Cei care luau cununa sfințeniei. Teologii le spuneau că Dumnezeu le iubeşte osteneala de a veni de la mari distanţe, pe jos, în căruțe, pe cai cei avuți, cavalerii, că le iubeşte cucernicia şi evlavia, dar și râvna de a-şi depăşi neputinţele şi de a birui greutăţile unui drum lung şi anevoios, plin de primejdii.

Le mai spuneau că Dumnezeu le iubeşte credinţa în puterea Domnului Iisus Hristos şi a Maicii Domnului, în puterea sfinților martiri, ocrotitorii nebiruiţi şi atotputernici... cei ce au avut tăria de a se îndumnezei.

Că, iubind şi plăcându-I lui Dumnezeu nevoirea, râvna, smerenia şi credinţa, în puterea Sa, a acestor închinători, El dăruieşte fiecăruia ce-I cere, şi, cu mult mai mult decât atât.

Că, nu în ultimul rând, pelerinii sunt cei care se vor mântui primii !

Biserica Sfântului Mormânt, Ierusalim. Foto: arhiva autoarei, mai 2019

În Evul Mediu pelerinajul era înțeles, ca și Labirintul – Marele Pelerinaj al vieții - ca o „Cale a cunoașterii”, „Cale către sine” și „Cale a cunoașterii de sine” și, mai presus de toate, ca o „Cale spre Dumnezeu”.

O călătorie de purificare și desăvârșire, pe calea penitenței și a smereniei.

Teologic vorbind, pelerinajul, ca și Labirintul, era un drum al perfecțiunii, un iter perfectionis, pe care, străbătându-l, pelerinul se exersează și experimentează, cade și se înalță, se rătăcește și găsește calea cea dreaptă, se înțelepțește, se purifică, se căiește, renaște, progresează, cunoaște, înțelege sensurile vieții și ale lumii, iartă și se împacă, se cunoaște și se găsește pe sine însuși.

Un pelerinaj, la modul ideal, este drumul pe care, parcurgându-l, un pelerin meditează asupra rostului vieții lui. Și, dacă este un pelerinaj reușit, pelerinul înțelege că scopul vieții lui este transfigurarea sau îndumnezeirea, Marea Operă, cum o numeau călugării alchimişti din mănăstiri.

Un drum la capătul căruia îl așteaptă mântuirea, unirea cu Dumnezeu și, nu în ultimul rând, iluminarea.

Într-un cuvânt, un drum al inițierii.

Pelerina (haina pelerinului !) și toiagul… unui pelerin la Santiago de Compostela, Stephan Praun din Nürnberg, la 1571, produse în Spania.
Germanisches Nationalmuseum, Nürnberg



Pelerini, vitraliu, Canterbury Cathedral, sec. XIII
Sursa: https://es.wikipedia.org/wiki/Peregrinaci%C3%B3n#/media/File:Canterbury_Cathedral_102_Pilgrims.JPG