Duhul

Duh a intrat în română odată cu Biblia tradusă în slava veche, pe vremea când slava devenise pentru români limba oficială a Bisericii. Este sinonim cu suflet și cu spirit, ambele venite din latină.

Ca și ele, este un arhicuvânt, adică un cuvânt cu „o mie de înțelesuri”. Odată, pentru că omul lăuntric, pe care-l denumește, are „o mie de fețe”, dar și pentru că, în Biblie, el apare cu nenumărate sensuri, de la „sufletul lui Dumnezeu” până la „omul lui Dumnezeu”.

O semnificație aparte o are în Epistolele lui Pavel, care l-a… împrumutat din vechea învățătură secretă despre suflet a filosofilor greci. De fapt, a preoților traci.

***

Traducătorii slavi ai Bibliei au folosit cuvântul duh ca să-l traducă pe grecescul pnevma (spirit/suflet) din Septuaginta (Biblia tradusă în greacă în secolul al III-lea î. Hr.) și din Noul Testament, scris în greacă.

Iar duh s-a „împământenit” în română după „infuzia” de slavă, atât cu sensurile-i lumești, populare, mai mult negative, ca „duhuri rele” sau „duhuri necurate”, cât, mai ales, cu cele culte, adică, exclusiv biblice și teologice.

Astăzi, acest cuvânt pare înconjurat de o aură magică, tocmai pentru că vine dintr-un tărâm al lucrurilor „mai presus de mintea omenească”, să zicem, sau „mai presus de ființă”. Firesc, întrucât denumește partea dumnezeiască din noi și partea din Dumnezeu care comunică cu noi.

Dacă n-ar fi existat slava veche (numită și slavănă) în trecutul românilor, astăzi în loc de duh am fi spus spirit. Sunt sinonime perfecte și amândouă, lingvistic, denumesc aceleași realități, cu aceleași drepturi depline.

Dar, fiindcă, timp de aproape un mileniu, limba Bisericii și a evlaviei a fost slava, astăzi, în românește, unul are sensuri filosofice, exclusiv culte și moderne, spirit, iar celălalt, sensuri oarecum învechite, populare, poetice, și teologice, adică duh.

Așadar, care sunt sensurile lui duh în Biblie ?

Duhul în Vechiul Testament

În Vechiul Testament sau Biblia ebraică, se vorbește (în mai mult de 80 de locuri) despre Duhul lui Dumnezeu (ruah Elohim) numit și Duhul Sfânt (ruah ha kodeș).

Este cel ce „se purta pe deasupra apelor” când pământul era încă „netocmit și gol” (Gen. 1,2) și cel ce l-a inspirat Moise să scrie cele cinci cărți ale Legii, pe David să compună Psalmii și pe fiul său, Solomon, să scrie Pildele, Cântarea Cântărilor și Eclesiastul.

El se coboară în profeți, în preoți și în regi, adică în unșii lui Dumnezeu, dar și în cei cucernici, în chip de inspirație sau extaz profetic, dându-le puteri dumnezeiești și cunoaștere dumnezeiască.

în ebracă, cuvântul ruah însemna tot ce însemna pnevma în greacă sau spiritus în latină:

1. vânt, și mai ales, un vânt teribil, ca cel pe care, după potop, Dumnezeu l-a adus pe pământ și apa n-a mai crescut (Gen. 8,1) sau ca vântul de răsărit care a abătut lăcustele asupra Egiptului, când și-a ridicat Moise toiagul (Ex. 10, 13 2)

2. aer, suflare, suflu, respirație, ca suflarea de viață dăruită omului (Gen. 6, 17)

3. suflet, viață, inimă, spirit/duh, minte: de pildă duhul lui Faraon (Gen. 41,8)

4. inspirație, influență, inteligență, înțelepciune... și, desigur,

5. Duhul lui Dumnezeu insuflat în om, care vine sau se pogoară peste el/asupra lui sau care îl învăluie și îl umple.

Și, probabil, în vorbirea sacerdotală, ruah a ajuns să întărească numele unor sentimente și trăiri, ca o sugestie că ele sunt induse, insuflate sau inspirate dinafară: duhul îndoielii (Num. 5,14), duhul cel întărâtat (Jud. 8,3), duhul blândeții sau duhul dreptății.

Numai în Psalmul 50, cel mai cunoscut, psalmistul cere Domnului: „duhul cel drept” sau, mai exact, „duhul căii celei drepte” (πνεῦμα εὐθὲς), „Duhul cel sfânt al lui Dumnezeu” (πνεῦμα ἅγιον), „duhul stăpânitor” sau, mai precis, duhul călăuzitor (πνεύμα ἡγεμονικον) și pomenește de „duhul umilit” (πνεῦμα συντετριμμένον) pe care Dumnezeu „nu-l va urgisi”.

Duhul în Noul Testament

În Noul Testament duh denumește câteva realități necunoscute în Vechiul Testament: Duhul lui Dumnezeu ca o persoană distinctă și, mai ales, ca o persoană a Sfintei Treimi.

În primul rând, Duhul lui Dumnezeu, ca o persoană distinctă și Duhul lui Dumnezeu ca persoană a Sfintei Treimi, care apar, pentru prima dată, în Evanghelia după Matei:

„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”/ (4,1).

și

„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”/(28,19).

Și, mai apare în Epistola (Scrisoarea) a II-a către Corinteni a lui Pavel (13,13): „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”.

În al doilea rând, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este numit de Iisus Hristos, în Evanghelia după Ioan, Mângâietorul sau Paracletul (în gr. Παράκλητος, Paraklitos, adică apărătorul, avocatul sau mijlocitorul/mediatorul), și, mai ales, Duhul Adevărului:

„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15,26)/26 ὅταν δὲ ἔλθῃ ὁ παράκλητος ὃν ἐγὼ πέμψω ὑμῖν παρὰ τοῦ πατρός, τὸ Πνεῦμα τῆς ἀληθείας ὃ παρὰ τοῦ πατρὸς ἐκπορεύεται, ἐκεῖνος μαρτυρήσει περὶ ἐμοῦ·

„Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (14,26)/26 ὁ δὲ παράκλητος, τὸ Πνεῦμα τὸ ῞Αγιον ὃ πέμψει ὁ πατὴρ ἐν τῷ ὀνόματί μου, ἐκεῖνος ὑμᾶς διδάξει πάντα καὶ ὑπομνήσει ὑμᾶς πάντα ἃ εἶπον ὑμῖν.

„Duhul lui Pavel” și „sufletul lui Platon”

Ce nu prea se spune este faptul că, atât Duhul Sfânt, cât și Duhul Adevărului sunt termeni din vocabularul doctrinelor secrete ale grecilor, doctrine despre nemurirea și divinitatea sufletului.

Învățături răspândite în toată lumea greacă de discipolii lui Pitagora și ai legendarului Orfeu și transcrise de Platon în dialogurile sale și, mai ales în faimosul Phaidon.

Maeștrii greci de înțelepciune „predicau” de aproape 500 de ani că sufletul este divin, nemuritor, pur, preafericit și nepătimitor. Un fel de călăuză atotînțeleaptă și atotcunoscătoare, plămădită dintr-o substanță apropiată de cea a Minții Universului și dată omului în călătoria-i numită viață. Dar, o călăuză aflată într-o veșnică și teribilă luptă cu dorințele sau cu slăbiciunile/ neputințele trupului.

În mod neașteptat, aceste idei se regăsesc în Epistolele lui Pavel și în doctrina sa a duhului. Cum e posibil ?

1. Noul Testament (sau „Biblia” lui Iisus Hristos) a fost scris în greacă. Deloc întâmplător. Greaca era limba în care se puteau înțelege perfect intelectualii, de toate neamurile, de pe tot cuprinsul imperiului roman. O limbă universală, în care se preda toată învățătura adunată până atunci în Universități și Biblioteci de pe trei continente: Europa (cu centrul la Atena), Asia Mică (cu centrul la Milet) și Africa (cu centrul la Alexandria, în Egipt).

Autorii Noului Testament au ales greaca pentru că puteau să răspândească cel mai ușor învățăturile cele noi ale Fiului lui Dumnezeu. Cu atât mai mult, cu cât, noțiunea de Dumnezeu/ Theos (Θεός), așa cum îl înțelegem astăzi, ca Înțelepciune a Lumii/Logos, exista în filosofia greacă încă de la Heraclit din Efes.

Au ales-o, așadar, pentru că era limba comună a înțelepciunii și a predării cunoașterii (sinonimă, în scrierile Maeștrilor Cunoașterii, cu Adevărul).

2. Pavel (în latină Paulus, adică „cel mai mic” sau „cel mai neînsemnat”) era un erudit (un fariseu, adică un comentator al Bibliei) născut în afara Palestinei, într-un oraș, Tars din Cilicia, al literelor. Greaca era a doua sa limbă maternă și, desigur, limba în care îi studiase pe marii Maeștrii de Înțelepciune greci.

Duhul lui Pavel este foarte înrudit cu sufletul divin, îndrăgostit de cunoaștere și nepătimitor, a cărui singură năzuință este dobândirea adevărului, de care vorbea, cu 400 de ani mai înainte, Platon, în Phaidon.

Limba celor doi este, firesc, ușor diferită: Pavel vorbește simplu și pe înțelesul tuturor, spre deosebire de Platon, care folosește o limbă a conceptelor.

Dar, o simplă lectură paralelă a Epistolelor și a lui Phaidon ajunge ca să înțelegi că duhul lui Pavel, este, de fapt, sufletul despre care vorbesc învățăturile secrete ale orficilor și ale pitagoreilor, transmise de Platon.

Din Epistola către Romani:

„Căci martor îmi este Dumnezeu, Căruia Îi slujesc cu duhul meu (adică cu partea mea cea mai curată-n.n.), întru Evanghelia Fiului Său, că neîncetat fac pomenire despre voi”/Rom. 1,9.

„Pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Căci dorinţa cărnii este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace”/ Rom. 8,4-6.

„Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate. Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!. Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”/Rom. 8, 9-16.

„Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”/Rom. 14,17

Din Epistola către Tesaloniceni (locuitorii Salonicului):

„Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”/ I Tes. 5,23.

Din Phaidon:

„… sufletul filosofului disprețuiește trupul cu totul și cu totul, fuge de el și caută să fie doar el cu sine”/65 d.

„… trupul ne dă o mulțime de griji pentru că trebuie să-l hrănim. (…) Ne umple cu iubiri, cu dorințe, cu spaime și cu închipuiri de tot felul, cu multă vorbărie și multe nimicuri, astfel încât, ca să spunem așa, cu adevărat, nu mai ajungem să gândim, nimic, niciodată, din cauza lui”/66 c.

„… și, oare, purificarea nu e tocmai ce spuneam adineauri: adică dorința sufletului de a se despărți cu totul de trup, de a se obișnui să se concentreze și să se adune în el însuși de peste tot din trup, și de a locui, atât cât îi stă în putere, și în viața de acum, și în cea de după, singur cu sine, dezlegat de trup, ca de niște lanțuri” ?/67 c.

„… sufletul seamănă cel mai mult cu ceea ce e divin, nemuritor, gânditor, simplu și cu un singur chip, nepieritor, mereu neschimbător și identic cu sine; dimpotrivă, trupul seamănă cel mai mult cu ceea ce e omenesc, muritor, cu multe chipuri, lipsit de gândire, pieritor și niciodată identic cu sine”/80 b.

Două sunt ideile esențiale din aceste texte:

1. nemurirea, divinitatea și beatitudinea sufletului/duhului, care este o „esență pur spirituală” și a cărui singură menire este aflarea adevărului/cunoașterii divine și

2. faptul că trupul în care se află îl împiedică să-și atingă menirea și-l face să-și piardă din puritatea dumnezeiască.

De unde vin ele ? Cercetătorii sunt deja siguri: din vechea patrie a lui Orfeu și, întrucâtva a strămoșilor noștri, Tracia, cunoscută și ca patria ascetismului european.

Când spunem Orfeu, trebuie să înțelegem un Maestru al Cunoașterii, un tămăduitor, un ascet și un inițiat în tainele Divinității, care a creat o școală de ascetism în mijlocul unor populații cu vocație pentru ascetism, populații care alcătuiesc marele neam al tracilor.

Platon a putut cunoaște aceste idei, cu totul neobișnuite pentru lumea greacă a secolului al V-lea î.Hr., la Atena, unde orficii întemeiaseră, cu mai mult de un secol în urmă, un puternic centru de inițiere în așa-numitele învățături secrete ale orfismului.

Și, le-a putut compara cu alte învățături strâns înrudite, tot secrete, acelea lăsate de Pitagora ucenicilor lui. Cum ? În timpul șederilor sale la Siracuza, în Sicilia, patria exilului lui Pitagora.

Ce este nespus de interesant este faptul că numirea „duh sfânt” apare într-un dialog atribuit lui Platon și scris chiar în maniera lui Platon, dar al cărui autor misterios rămâne necunoscut până azi. Este vorba despre dialogul despre fericita viață a sufletului în lumea de dincolo, convențional numit Axiohos, după numele interlocutorului lui Socrate.

În Axiohos, sfântul duh apare ca „thion pnevma”, adică „duhul divin/dumnezeiesc” (θείον πνεύμα) și nu Aghion Pnevma (Aγιον Πνεύμα) ca în Evanghelii, iar dialogul ar putea fi datat în sec. I î.Hr.

Acolo există o frază foarte lămuritoare: „… omul n-ar fi putut realiza toate aceste minunății dacă n-ar fi existat în sufletul lui, cu adevărat, un duh sfânt/divin (θείον πνεύμα εις την ψυχήν) prin care să capete cunoașterea și înțelegerea lor profundă.”/ „Ει μη τι θείον όντως ενήν πνεύμα τη ψυχή δι ου την των τηλικώνδε περίνοιαν και γνώσιν έσχεν ...” /370 c.

***

Ce s-a întâmplat cu „duhul lui Pavel” și cu „sufletul lui Platon” ?

Au ajuns la scriitorii bisericești, care au creat o doctrină a nepătimirii sufletului. Pe ea s-a întemeiat, de altfel, regula de aur a monahului și a creștinului „trăitor în duh” sau înduhovnicit: lepădarea de patimi și contemplarea lui Dumnezeu.

Sfinții părinți ai Bisericii erau scriitori de limbă greacă, formați în greacă, unii dintre ei la cele mai vestite școli de retorică, sau, în cazul scriitorilor latini, cel puțin cititori în greacă, dacă nu chiar bilingvi.

Ei sunt cei care au răspândit și au dezvoltat teoria din Phaidon conform căreia sufletul, „o natură pur spirituală”, nu dorește decât să se retragă în sine, „să rămână el cu el însuși”, liber de trăirile, dorințele și pornirile senzuale ale trupului, care-i întunecă lumina divină și-l împiedică să ajungă la cunoașterea adevărului.

În viziunea lor, sufletul retras în sine și din lume, se dedică „contemplării lui Dumnezeu” în căutarea cunoașterii adevărate și tinzând spre vederea lui Dumnezeu.

În scrierile lor, „duhul lui Pavel” se confundă cu „sufletul lui Platon”. Și, de multe ori „sufletul lui Platon” apare în tot „platonismul” său. Un simplu exemplu, luat la întâmplare din Filocalia, este următorul fragment din Despre unirea dumnezeiască și viața contemplativă, a monahului Calist Catafyghiotul (Refugiatul sau Retrasul):

„Omul, ca unul ce are minte și ca unul de a cărui viață ține în chip firesc a cugeta, se îndulcește și se împărtășește de odihnă, mai ales când cugetă la cele înalte și la cele despre sine, fie că le zice cineva acestora bune, fie frumoase” (Calist Catafyghiotul, Despre unirea dumnezeiască și viața contemplativă, 1; trad. părintele Dumitru Stăniloae).

Istoria conceptului teologic de duh/suflet este lungă: începe în secolul al VI-lea î.Hr. în Tracia, patria ascetismului european. Platon l-a răspândit în toată lumea cucerită de Alexandru cel Mare. Matei și Pavel l-au făcut cunoscut „neamurilor” ca fiind una din persoanele Sfintei Treimi și partea dumnezeiască din om, iar Părinții Bisericii ne-au arătat că duhul/sufletul, exersat în iubire și puritate, este calea care ne duce spre… mintea lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, lumina sfântă, care se coboară în fiecare an, în Sâmbăta Paștelui, pe mormântul lui Iisus Hristos, la invocarea patriarhului grec al Ierusalimului, este tot o arătare/ manifestare a Duhului Sfânt.

Așa cum și limbile de foc, coborâte la Cinzecime/Rusalii, asupra ucenicilor lui Iisus, deveniți, din acel moment, Apostoli, sunt tot o manifestare a Duhului Sfânt. Duh Sfânt care, de atunci, este transmis în Bisericile apostolice fiecărui preot, prin impunerea mâinilor, neîntrerupt, până în zilele noastre.

LUCRĂRI CONSULTATE

Dialectiaca spiritului grec, E.R. Dodds, Ed. Meridiane, București, 1983

Psyché, Erwin Rohde, Ed. Meridiane, București, 1985

Platon, Opere IV, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Phédon, Platon, ed. A VIII-a, Librairie Hachette, Paris (text grec)

Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea a II-a, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1979

Lettere di San Paolo, Ed. SAN PAOLO, Milano, 1985

Dictionnaire de la Théologie chrétienne, Encyclopaedia Universalis Albin Michel, Paris, 1998