Aurul – Materia Divină

Numele-i e înrudit cu lumina, iar expresii precum: "inimă de aur”, "mâini de aur”, "nuntă de aur”, "parcă a avut gura aurită” sau numele Sf. Ioan Gură de aur arată că aurul este sinonim cu desăvârşirea.

Aur - auroră - utrenie

"Filonul” etimologic al aurului duce la o rădăcină indo-europeană ce însemna strălucire. Este vorba de *aus- = a străluci, a lumina sau lumina de dimineaţă, de unde răsărit/ zori, auroră şi … aur.

Rădăcina *aus- a dat:

1. în latină
- aurum (moştenit în română ca aur) şi familia aurului
- aura = lumina zilei (de unde aură)
-aureola = (fr. auréole şi de aici în română aureolă)
- aurora = auroră sau Răsăritul/Orientul
- auster = austrul, vântul cald din sud, de unde Sudul
- australis (austral, sudic, de unde Australia) … şi

2. în slava veche cuvântul utro, dimineaţă, de unde vine în româneşte numele slujbei de dimineaţă, utrenie.

Aurul - cel mai vechi metal cunoscut

Legătura aurului cu lumina (a dimineţii şi apoi a miezului zilei) - lumina ca semn al prezenţei divine şi al splendorii - ne face să înţelegem ce i-a atras pe oameni la el.

Trebuie că luminiţele pe care le vedeau jucând în nisipurile râurilor, în bătaia soarelui, fluturaşii şi pepitele de aur, erau pentru oamenii epocilor vechi picături căzute din Soare sau o întrupare a însuşi Zeului Luminii/Stăpânului Lumii, al Cerului şi al Pământului.

În nisipurile aurifere, spun istoricii, au descoperit ei, acum 20 000 ani, aurul. A fost primul metal pe care l-au cunoscut. (Au urmat cuprul, acum 10 000 ani, bronzul (aliaj) acum 8 500 ani şi fierul).

L-au descoperit apoi şi în munţi, în filoanele de aur ce "curg” ca nişte vene de lumină printre straturile de roci.

Ştim cum îl scoteau din râuri. Aşa cum o făceau şi strămoşii noştri în Valea Arieşului, în Transilvania de acum 3000 de ani. În Muzeul Aurului de la Brad uneltele străvechi ne dau o imagine edificatoare.

Săpau în vadurile apelor repezi de munte gropi, mai ales acolo unde se formau vârtejuri şi se depunea pulberea grea de aur. Puneau pe fundul gropii piei de oaie ca, în firele grase de lână, să se lipească praful, grăunţele sau bucăţelele de aur. Ardeau pieile până deveneau cenuşă şi luau apoi foarte uşor aurul care se topea şi forma bulgăraşi sau mici lingouri.

În minele din Apuseni, de exemplu, aurarii scoteau minereul aurifer în coşuri şi îl zdrobeau cu ciocanul până devenea o pulbere fină. O măcinau şi o spălau pe o scândură înclinată ca aurul din ea, care era mai greu, să se depună.

Judecând după masa atomică a aurului, 19,258 g/cm³, e lesne de înţeles de ce se depune: e un metal foarte greu.

De exemplu, un cub de aur cu latura de 10 cm cântăreşte aproape 20 kg, adică 19 kg şi 258 grame.

Există dovezi că încă de acum 17 000 de ani căutătorii de aur primitivi ştiau să extragă şi să lucreze aurul din nisipurile aurifere ale râurilor şi că doar acum 6 500 ani a apărut exploatarea lui în aurăriile (minele aurifere) din munţi.

Materia divină

Cum pentru aceşti oameni din vechime aurul nu era decât o întrupare a materiei solare/ divine (materia din care erau făcuţi zeii/divinitatea), au creat din el podoabe şi vase de cult atât pentru casele zeilor, temple, cât şi pentru statuile lor. Ba chiar statui întregi de zei, din aur, sau statui îmbrăcate în aur.

Şi cum această materie divină era un dar al Divinităţii pentru cei ce conduceau lumea în numele ei, pentru "unşii ei”/"ruler-ii” ei, aurul a fost dintotdeauna monopolul regilor, al împăraţilor şi al marilor preoţi.

La începuturile civilizaţiei aurului, bijuteriile din aur erau sacre. Le purtau familia regală şi marele preot. Erau, totodată amulete şi obiecte cu putere: inele, cercei, brăţări, pandantive, diademe, colane… toate cu un rol sacru. Sau însemne ale puterii: sceptre, coroane, tronuri, coifuri şi măşti mortuare regale sau… sarcofage.

Şi toate simbolizau puterea Soarelui: izvor al luminii divine/dumnezeieşti şi al vieţii, abundenţă, fecunditate, prosperitate, bogăţie … invincibilitate şi eternitate.

Aurul - metalul nemuririi

Oare numai strălucirea şi asemănarea-i cu lumina soarelui să fi făcut din aur metalul divin şi regesc prin excelenţă, cel mai nobil şi preţios cu putinţă şi măsura valorii absolute ?

Nu, nu numai ele. Lor li se adaugă câteva proprietăţi unice (fermecate pentru faberi şi posesori):

1. Viaţa-i foarte lungă

Aurul este inalterabil şi împlineşte năzuinţa de eternitate. E aproape indestructibil şi, prin urmare, nemuritor. Nu oxidează/nu rugineşte nici în aer şi nici în apă, aşadar nu-şi pierde strălucirea.

De aceea toate obiectele ce serveau cultului nemuritorilor/lui Dumnezeu cel Veşnic se făceau din aur, materia nepieritoare, deoarece Divinităţii nemuritoare şi nestricăcioase I se cuvin obiecte ce nu se strică şi nu pier.

De altfel meşterii creştini îmbracă în foiţe de aur icoane, catapetesme/tâmple şi turle de biserici.

2. Marea-i maleabilitate

Aurul este cel mai maleabil şi cel mai plastic metal din câte există, adică se lucrează mult mai uşor decât orice alt metal, fiindcă ascultă de voia orfevrierului (fr. orfévre, din aurifaber, meşterul aurar).

Dintr-un gram de aur, de pildă, se poate face un fir de 2,5 km sau o foiţă aproape transparentă care să îmbrace un cal cu călăreţ cu tot.

Aurul poate fi turnat, forjat, cizelat, gravat, încrustat cu pietre preţioase sau filigranat (filigran este compus din filum, fir şi granum, grăunte). Este materia preferată a bijutierilor pentru că-l pot lucra în câte forme şi culori ar voi. Policromia unei bijuterii (lucrată cu mai multe aliaje ale aurului) este mândria oricărui orfevrier.

3, Divizibilitatea-i perfectă

Aurul este perfect divizibil şi a fost ales ca etalon al valorii tocmai datorită acestei divizibilităţi perfecte.

Un lingou de 1 kg are aceeaşi valoare ca 10 lingouri a câte 100 grame fiecare sau ca 1000 de cubuleţe a câte un gram fiecare. Toate sunt de o valoare egală.

Bogăţia şi puterea economică a unei ţări se cunoaşte şi după rezervele-i de aur, depozitate sub formă de lingouri (de puritate aproape absolută) la Banca Centrală/Naţională.

Aliajele aurului şi… sâmburii de roşcovă

Aurul există în natură mai mult sub formă de aliaj (cu argint, cupru,fier sau paladiu) decât în stare pură.

Şi tot astfel îl găsim şi în obiectele preţioase. Bijutierii şi orfevrierii nu pot lucra aurul curat pentru simplul motiv că e prea moale.

Ce numim un obiect din aur este, în realitate, un obiect confecţionat dintr-un aliaj de aur şi alte metale nobile (ca să fie mai dur). Altfel nu se poate.

Preţul aurului (care-i reflectă calitatea) se stabileşte în funcţie de cantitatea de aur aflată într-un aliaj.

Există un sistem cunoscut de evaluare a aliajelor aurului: caratele.

Ce sunt caratele ?

Cuvântul carat este grecesc. În greaca veche keration (κεράτιον, diminutivul lui κέρας) însemna sâmburel de roşcovă. Sâmburele de roşcovă era cea mai mică unitate de măsură pentru aur şi pietrele preţioase. Era cam o cincime (1/5) dintr-un gram din zilele noastre şi cu el cântăreau vechii greci aurul şi pietrele scumpe.

În sensul actual, caratele arată conţinutul de aur pur dintr-un aliaj. Un carat corespunde unui gram de aur în 24 de grame de aliaj. Sau, altfel spus, corespunde unei părţi de aur din 24 de părţi de aliaj.

Aşadar, cu cât o bijuterie este făcută dintr-un aur de mai multe carate (mai fin), cu atât e mai scumpă.

Prin urmare aurul pur este aurul de 24 de carate. Adică aur aproape sută la sută, cu cât mai puţine "impurităţi”.

Să menţionăm că, atunci când e vorba de aur, caratele/karatele se prescurtează k, dar atunci când e vorba de pietre preţioase, se prescurtează ct.

În afară de carate, mai există un sistem ce indică calitatea unui aliaj al aurului: miimile.

Miimile arată câte părţi de aur pur/fin se găsesc în 1.000 de părţi de aliaj. Altfel spus, indică ceea ce se cheamă în limbajul economic titlul sau fineţea aurului.

Iată un tabel de corespondenţă între cele două sisteme, carate şi miimi:

9 carate (9k) – 375 10 carate (10k) – 417 12 carate (12k) - 500 14 carate (14k) - 585 18 carate (18k) - 750 20 carate (20k) – 833 22 carate (22k) - 916 24 carate (24k) – 999

De exemplu, aurul de 18 carate (18k), conţine 750 părţi de aur fin la 1.000 de părţi ale aliajului. Pe marcajul oficial apare: 750.

Iar, prin "aur fin”, se înţelege aurul de 24 de carate denumit şi: aur pur, rafinat, integral sau de mare puritate. Marcajul lui este: 999,9 la mie. Se poate vedea pe lingouri.

Caratele exprimă titlul aurului pentru cumpărători, în timp ce miimile se folosesc în limbajul ştiinţific.

Atenţie: orice bijuterie sau obiect preţios din aur trebuie să poarte un marcaj în care sunt înscrise ori numărul de carate ori miimile.

Aur galben, roşu, verde, albastru ...

Cele mai întâlnite aliaje ale aurului sunt: aur-argint, aur-cupru, aur-argint-cupru, aur-platină (aur platinat, de o rezistenţă excepţională), aur-paladiu (aur paladat), aur-nichel, aur-fier sau aur cu toate aceste metale împreună.

Fiecare are o culoare aparte, în funcţie de metalul cu care este aliat aurul.

Următoarele aliaje ale aurului de 18 carate sunt şi cele mai populare în Europa:

Pentru a simplifica lucrurile notăm proporţiile nu la mie, ci la sută.

1. aurul galben (75% aur, 12,5% argint şi 12,5% cupru) – e şi cel mai mult folosit

2. aurul verde (75% aur şi 25% argint fin) – prea moale pentru bijuterii, se foloseşte doar ca ornament, nu ca structură.

3. aurul roşu (cu cupru) – e foarte dur şi potrivit mai ales pentru acele de broşă, acele de cravată sau încuietori.

4. aurul roz (75 % aur, 20 % cupru şi 5 % argint) – o variantă foarte la modă a aurului roşu.

5. aurul alb (cu nichel sau platină sau paladiu, zinc si cupru) – cu atenţie la nichel care poate da alergii şi care din această cauză este interzis bijutierilor în Franţa.

Notă: Aur alb sau albastru/azuriu se obţine în aliaj cu fierul, dar la un titlu inferior.

Dacă în Europa este apreciat aurul de 18 carate, în S.U.A, cel mai bine vândut este cel de 14 carate.

Iar Italia este cea mai mare producătoare de bijuterii din lume (450 tone/an) şi o urmează India, care ocupă locul al II-lea (370 tone/an).

Orice bijuterie din aur se vinde însoţită obligatoriu de un certificat de garanţie, aceasta pentru simplul motiv că există falsuri.

O metodă de a falsifica aurul este aceasta: un aliaj de aur de un titlu inferior, scufundat în acid, capătă, după o vreme, la suprafaţă, un strat de câţiva microni de un titlu superior restului corpului bijuteriei. Cuprul aurit îşi pierde, cu vremea, spoiala de aur cu care a fost acoperit, lăsând să se vadă titlul inferior sau … adevărata-i natură: de aici expresia românească "şi-a dat arama pe faţă”.

Cum trebuie să fie o bijuterie de artă

Secretul marilor orfevrieri este să obţină într-o piesă mariajul perfect între aur şi pietrele preţioase sau armonia desăvârşită între aliajele de diferite culori ale aurului.

Orice bijuterie creată de ei trebuie să fie o unire deplină: cei doi, să zicem, aurul şi piatra, trebuie să palpite, să vibreze într-o îmbrăţişare eternă, puternică şi delicată în acelaşi timp şi să fie în aşa fel îmbinate încât "aurele” lor să strălucească în cea mai minunată armonie. Să-şi descopere minunata lor splendoare în orice fel de lumină.

Adevăraţii creatori de bijuterii ştiu să facă opere de artă şi din monturi şi lipituri.

Știu să conceapă forme delicate, fără vârfuri ascuţite, bulbucături sau volume împovărătoare, pentru că o bijuterie nu trebuie să agaţe, să înţepe, să rănească sau să fie greu de purtat.

Fiecare mare artist are aliajele lui secrete şi se exersează în a crea policromii superbe.

Pe scurt, în cazul giuvaergiilor/designerilor autentici, e adevărat ce spunea Ovidiu, anume că "materiam superat opus” , adică creaţia/opera întrece materialul, e mai valoroasă.

Cunoscătorii/iniţiaţii au preluat acest vers din Metamorfoze (opera de căpătâi a lui Ovidiu în care, se spune, subtextul depăşeşte textul) şi o folosesc ori de câte ori vor să spună că orice creaţie e divină.

"Materiam superat opus” nu înseamnă altceva decât că orice operă, lucrare, muncă este inspirată de divinitate şi, inspirată fiind, e infinit mai valoroasă decât orice material, fie el chiar aurul.

Fragmentul/locul din Metamorfoze unde apare această idee vorbeşte de la sine:

"Curţile Soarelui, ridicate-n tării pe înalte coloane, scânteiau în aur lucitor şi în piropul* scăpărând flăcări; acoperişurile de fildeş sclipeau de-ţi luau ochii la fel şi porţile cu două canaturi, lucind în lumina argintului pur. Lucrarea întrecuse materia, căci zeul Vulcan, îmblânzitorul fierului, le făcuse …” *pirop este numele grecesc al unui aliaj de aur şi aramă (πυρωπός) şi înseamnă în greacă "cu chip de foc”. "Regia Solis erat sublimibus alta columnis, clara micante auro flammasque imitante pyropo, cuius ebur nitidum fastigia summa tegebat argenti bifores radiabant lumine valvae materiam superabat opus: nam Mulciber …”/Metamorfoze, II,5, Legenda lui Phaeton.

Lămurire: zeul Vulcan (Hefaistos al grecilor), numit aici Mulciber ("îmblânzitorul fierului”) - faberul, făurarul/metalurgul zeilor, întruchipează aici Creatorul divin/Demiurgul (din gr. dimiurgos/ δημιουργός, format din δήμος, popor şi έργον, operă, lucrare).

Ori de câte ori vă cumpăraţi o bijuterie sau un obiect din aur e bine să ştiţi că în preţ se cuprinde, pe lângă numărul de carate, valoarea pietrelor preţioase, felul în care sunt montate sau lipite, aliajul în care sunt montate, calitatea monturii sau manopera, şi… "contribuţia” Demiurgului/Creatorului divin.

Şi, de asemenea, că, lucru dovedit, aurul este cea mai sigură investiţie.
Va fi întotdeauna materia divină prin excelenţă. Căutată, preţuită şi nemuritoare.

LUCRĂRI CONSULTATE

I. Lăzărescu şi V. Brana, Aurul şi Argintul, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1972

Teofil Gridan, Universul Bijuteriilor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003

Ida Schottek, Metale şi pietre preţioase, Ed. CORESI, Bucureşti 2006