ARK în timp - poveşti din Bucureşti

Legendele spun că oraşul a fost intemeiat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alţii pescar, boier, chiar haiduc.

Prima consemnare în scris dateaza din 1761 si ii apartine călugărului franciscan Blasius Kleiner.

O altă tradiţie, din secolul al XVI-lea, vorbeşte despre Negru Voda ca întemeietor al Bucureştiului. Printr-un document al domnitorului Mircea Cel Batran din 1410 Bucureştiul este numit "Cetatea noastră”.

Audio: Ce poveşti are Bucureştiul de spus - vă invităm să aflaţi de la oamenii oraşului, în documentarul "ARK în timp - poveşti din Bucureşti".

Prima atestare documentară certă a Bucureştiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20, septembrie Vlad Ţepes scuteşte de dări şi întăreşte dreptul de proprietate al unor locuitori. Documentul, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900. Vlad Ţepeş petrece patru din cei şase ani de domnie „în cetatea Bucureşti”, preferându-l reşedinţei Targoviste.

Apoi, în timpul domniei sale, Mircea Ciobanu avea sa ridice un palat domnesc numit mai tîrziu Curtea Veche; în 1558-1559 în curtea domnească se construieşte o biserică, cea mai veche construcţie păstrată în forma sa originală iar în 1562 se ridică şi biserica Sf. Gheorghe cunoscută ca Sf. Gheorghe-Vechi sau "cel românesc” (după ce Constantin Brancoveanu construieşte în 1707 Sf. Gheorghe-Nou sau "cel grecesc”).
Oraşul se dezvoltă continuu iar din secolul al XVII-lea se întinde şi pe malul drept al Dambovitei; în partea de vest se întinde până în zona Cişmigiu iar în est până la intersecţia Căii Moşilor cu Hristo Botev de astăzi .

Bucureştiul devine Capitala Ţării Româneşti în 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica şi începe o perioadă de refacere şi de dezvoltare. Apar marile hanuri, se ridică biserici, atelierele meşteşugarilor se grupează pe uliţe separate: Şelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani etc. În 1679 este menţionată funcţionarea unei fabrici de postav. În acelaşi an, domnitorul Şerban Cantacuzino întemeiază prima şcoală românească, şcoala domnească de la Manastirea Sf. Sava din Bucureşti şi începe ridicarea Manastirii Cotroceni în vestul capitalei.

În veacul fanariot, în întreg secolul al XVIII-lea, viaţa Capitalei se află sub o puternică influenţa orientală: costumele boierilor şi ale dregătorilor, protocolul, mâncărurile, băuturile, termenii turceşti sau turco-greceşti (caldarîm, palat, papuci, ciorbă, musaca, peruzea, pafta, filigran, cataif, şerbet). În 1716 sunt fixate pentru prima dată coordonatele Bucureştiului – 44°22' latitudine nordică şi 23°48' longitudine estică – de către Hrisant Nottara, viitorul patriarh al Ierusalimului.

Din iniţiativa domnitorului Nicolae Mavrocordat începe ridicarea Manastirii Vacaresti, ansamblu arhitectonic în stil brancovenesc, descrisă drept cel mai mare complex arhitectonic mânăstiresc din secolul al XVIII-lea din sud-estul Europei (dărâmată în ultimii ani ai comunismului).

La sfarsitul secolului XVIII, in timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti, apar cişmelele publice, se iniţiază măsuri şi reforme în domeniul fiscal, judecătoresc şi social, se ridică Manastirea Chiajna în vestul oraşului, se încearcă o sistematizare a Dâmboviţei pentru evitarea inundaţiilor, se înfiinţează "Epitropia obştilor”, organ administrativ care se ocupă cu probleme edilitare, se organizează un orfelinat numit orfanotrofion.

În martie 1775 începe construirea în Dealul Spiriei a unei noi curţi domneşti, Curtea Nouă. În 1776 domnitorul hotărăşte graniţele Bucureştiului, dând dispoziţie să se pună la marginea oraşului hotare şi cruci dincolo de care "a se întinde nimeni cu facere de case” şi stabileşte numărul mahalalelor la 67.

Pe Podul şerban Vodă domnitorul construieşte case de primire a paşalelor, emirilor, mumbaşirilor sosiţi în oraş cu diverse misiuni; casele se numesc beilic iar o vreme strada unde s-au construit aceste case se va numi Podul Beilicului.

La 24 ianuarie 1862 se deschide primul parlament al României iar Bucureşti este proclamată capitala ţării.

În timpul domniei monarhului Carol I în calitate de rege (1881–1914), Bucureştii au traversat o evoluţie spectaculoasă, căpătând o înfăţişare tot mai apropiată de cea a capitalelor din Europa apuseana, motiv pentru care oraşul ajunge să fie supranumit „Micul Paris”.

De altfel, legătura cu oraşul francez este mai profundă: el a servit ca model pentru cele mai multe lucrări publice efectuate în Bucureştii acestei perioade.

În afara unui număr mic de construcţii ridicate anterior, stratul arhitectonic cel mai vechi al Bucureştiului actual datează din perioada Regatului Vechi – este vorba de numeroase clădiri aparţinând unor români şcoliţi în Occident sau unor arhitecţi străini aduşi la Bucureşti (francezi, italieni ş.a.m.d.), în majoritate construite în stiluri apusene.
Un moment semnificativ pentru Bucureştii Vechiului Regat a fost anul 1906.

La aniversarea a patru decenii de domnie a suveranului României s-a inaugurat Parcul Carol. Tot atunci s-a desfăşurat un concurs pentru stabilirea planului de sistematizarea capitalei.

Proiectul câştigător, ce avea să fie executat până în 1962, a propus străpungerea de noi artere pe un model radio-inelar raportat la centrul oraşului. Astfel, s-au proiectat străzi care să ducă din centru spre periferie în toate direcţiile şi străzi care să conecteze cartierele aflate la distanţe aproximativ egale de centru. Această organizare avea să rezolve problema traficului în capitală.

În perioada interbelica, Bucureştiul cunoaşte ultima sa epocă de înflorire administrativă şi culturală, caracterizată printr-o coerenţă a organizării şi o înaltă calitate a soluţiilor edilitare, care nu au mai fost întrunite până în prezent.

Sistematizarea oraşului continuă după planurile din ultimii ani de domnie a Regelui Carol I.

Transportul public se modernizează, în anii 1930 apărând tramvaiele electrice şi primele autobuze. Se construieşte intens, în special în centrul oraşului.

Stilurile abordate de arhitecţi sunt variate – în ciuda pregătirii multora dintre ei în şcolile de specialitate franceze, ei se opun viziunii conservatoare promovate în cadrul acestora, în schimb propunând prin proiectele lor o lectură originală a armoniei arhitecturale clasice, ce este tratată în cheie modernistă de tip occidental.

Oraşul se extinde către periferii, ajungând la o suprafaţă întrucâtva comparabilă cu cea actuală; rămâne nerezolvată problema mahalalelor mărginaşe, lipsite de utilităţi de bază, constituite din clădiri precare, de o înfăţişare rurală adeseori sărăcăcioasă.

In perioada regimului comunist, Bucurestiul a cunoscut noi planuri de sistematizare, cele mai importante puse in practica dupa cutremurul din 1977.

Atunci a fost demolate practic cartiere intregi (cartierul Uranus pentru ridicarea Casei Poporului dar si pentru construirea Bulevardului Victoria Socialismului) si a fost practic ascuns vechiul oraş.

După 1989, noi clădiri s-au ridicat, noi cartiere s-au construit.