Anul Nou I - Anul Nou de toamnă: Samhain și Sâmedru

Europenii au sărbătorit, în epoci diferite, Anul Nou…
… fie în preajma solstițiului de iarnă (cel mai vechi, pe care-l numin Crăciun, pe care l-am moștenit și peste care s-a așezat, în parte, Nașterea lui Iisus Hristos)…
… fie în preajma echinocțiului de primăvară (mai recent, de vreme ce e legat de anul agricol, și, probabil, împrumutat de la popoarele Orientului Apropiat, peste care s-a așezat Paștele)…
… fie în preajma echinocțiului de toamnă (Anul Nou celtic… ale cărui amintiri le putem găsi și în Sâmedrul românilor).

Toate trei sunt,de fapt, una și aceeași mare sărbătoare: sărbătoarea renașterii lumii/soarelui, a renașterii Zeului/Zeiței, în unele locuri și epoci, a renașterii timpului, și, întotdeauna, a întoarcerii la viață, în lumea de sub soare, a celor trecuți dincolo.

Nu putem înțelege astăzi Crăciunul/Nașterea Domnului, Anul Nou, Paștele și Armindenii (1 Mai), sau Halloween-ul și Sâmedru, dacă nu înțelegem că toate sunt una și aceeași mare sărbătoare, cea a Anului Nou.
Le dedicăm o serie de trei documentare care cuprind tot ce trebuie să știm despre ea.

Primul documentar este dedicat Anului Nou de toamnă.

Îl recunoaștem în Halloween-ul irlandezilor și americanilor și în Sâmedrul românilor.

I. SAMHAIN ȘI HALLOWEEN

În întreaga Europă există amintiri ale unei sărbători a Anului Nou, ținută nu la soslstițiul de iarnă, ci în preajma echinocțiului de toamnă.
Halloween-ul, de pildă, este și azi amintirea vie a Anului Nou de toamnă, a Anului Nou al celților, al cărui nume vechi era Samhain.

1.Originea numelui de Samhain

Samhain a intrat în engleză în anul 1888 din irlandeză (în irlandeza veche era samain, pronunțat sowin). Scoțienii îi spun samhuinn, iar locuitorii din insula Man îl numesc sauin.

Ce însemna samain ?
Nimeni nu știe cu adevărat, dar există câteva motive să credem că însemna „sfârșitul verii”: din sam și fuin, vară și sfârșit, în limba vechilor irlandezi.
Oricum se ținea în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie.
Samain, cred antropologii, este legat de sfârșitul văraticului (coborârea turmelor de la munte) și de începutul iernii.

O posibilă mărturie: calendarul Coligny…
… un calendar al druizilor gali de la sf. sec. al I-lea d. Hr., calculat pe cinci ani, unde apar numele celor 12 luni ale anului celtic și unde numele primei luni este … Samon(ios), tradus cu „sfârșitul verii”.

Interesant este faptul că, în dreptul datei de XVII (ale lunii) Samon(ios), apare notația: TRINVX(TION) SAMO(NII) SINDIV, adică „azi, trei nopți de Samon(ios).
Să fie vorba despre Samain-ul care dura trei nopți ? Foarte posibil.

Calendarul Coligny: o placă de bronz lungă de 1,48 m și lată de 90 de cm care, spun specialiștii, este o copie târzie (sf. sec. II d. Hr.) a unui original mult mai vechi.
Este posibil să se fi aflat într-un sanctuar distrus după creștinarea localnicilor.

Calendarul Coligny, detaliu

Calendarul Coligny este cel mai important document de limbă celtică cu toate că nu conține decât date și foarte multe prescurtări.

De ce este cel mai important document ?

Pentru că celții nu ne-au lăsat nici un fel de texte sfinte/Scripturi: druizii (preoții/ inițiații lor) își apărau cunoașterea (comparabilă cu a preoților babilonieni) și învățăturile sacre, pe care le transmiteau ucenicilor lor, celor aleși, vorbind și niciodată scriind.

Calendarul Coligny a fost reconstituit din 73 de fragmentele găsite, lângă statuia de bronz, în mărime naturală, a unui bărbat nud (zeul Marte sau Apollo ?), în anul 1897, în Coligny, lângă Lyon, nordul Franței (vechea Galie).

Statuia descoperită lângă calendarul Coligny

Samain, pe de altă parte, poate însemna adunare, după părerea pe care lingvistul și celtologul britanic, Whitley Stokes, și-a făcut-o cunoscută în anul 1907.
El spune că samain provine din *samani, adunare (în proto-celtică), care e rudă cu sámana din sanscrită și cu goticul samana.

Adunare ? De ce nu ? Dacă ne gândim că noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie, în care se ținea, era o noapte în care morții se reuneau, se adunau, cu cei vii.

2. De la Samhain la Sărbătoarea tuturor sfinților și la… Halloween

Se pare că, în timp, în două momente diferite, Biserica romană a încercat să facă uitat Samhain-ul: a fixat pe 1 noiembrie Sărbătoarea tuturor sfinților și pe 2 noiembrie Sărbătoarea credincioșilor adormiți.

Dar, până să ajungă la 1 noiembrie, Sărbătoarea tuturor sfinților a avut o istorie:

O sărbătoare a tuturor martirilor se ținea deja în lumea creștină, în unele părți în preajma Paștelui, pentru că toți martirii/mărturisitorii lui Hristos înviau, în fiecare an, împreună cu El…
… sau după Cinzecime (Rusalii), în alte părți, pentru că atunci s-a născut, de fapt, ceea ce numim Biserică, adică adunarea creștinilor la repetarea jertfei lui Iisus Hristos, la Euharistie.

De pildă, în secolul al V-lea, se făcea pomenirea tuturor sfinților-martiri în Siria, în Vinerea Paștelui, și la Roma, în prima duminică de după Cinzecime.

Nu întâmplător Biserica Ortodoxă sărbătorește și azi Duminica tuturor sfinților tot în prima duminică de după Rusalii.
Era firesc să existe o cinstire a tuturor martirilor, primii sfinți, știuți și neștiuți, de vreme ce Biserica s-a născut în jurul lor.

Sfinții Ioan Gură de Aur și Efrem Sirul, de pildă, vorbesc în secolul al IV-lea despre ea, ca despre o sărbătoare „întru pomenirea martirilor de pretutindeni”.

Iar în sinaxarul grecesc, la Duminica tuturor sfinților se spune că sărbătoarea „των Αγίων Πάντων”/ Tuturor Sfinților, are loc întru pomenirea „ sfinților și biruitorilor martiri din toată lumea, care au mărturisit în veacuri numele Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

În sfârșit, Duminica tuturor sfinților a fost fixată definitiv de Biserica bizantină în timpul împăratului Leon cel Înțelept (866-912).

Iarăși, deloc întâmplător Papa Bonifaciu al IV-lea (608-615) a ales ziua de 13 mai ca Zi a tuturor martirilor.

Prilejul ? Pe 13 mai anul 609 el a consacrat/sfințit vechiul Panteon roman-Templul Tuturor Zeilor, trecuți, prezenți și viitori, în gr. Πάνθειον (ἱερόν)-construit în epoca lui Augustus și reconstruit de împăratul Hadrian…
… renumindu-l Bazilica Sfânta Maria a Martirilor/Sancta Maria ad Martyres (astăzi Santa Maria dei Martiri).

De ce Sancta Maria ad Martyres ? Pentru că în subteranele Panteonului fuseseră adunate și așezate, sub un altar, relicvele martirilor anonimi (18 care de oase) din toate cimitirele și catacombele Romei.
De ce tocmai 13 mai ?
Teologii creștini se străduiau să acopere o străveche sărbătoare romană a sufletelor neliniștite din lumea de dincolo: Lemuria.

Lemuria se țineau în vechea Romă pe 9, 11 și 13 mai. Iată ce scrie Atanasie Marian Marienescu în Sărbătorile și datinile romane vechi:

„(În timp) ce larii au fost geniile apărătoare ale familiei și ale casei, larvele sunt spiritele îngrozitoare, sufletele rele.

Larve se fac sufletele repauzaților, cărora nu li s-au făcut datinile religioase sau cărora li s-a făcut nedreptate în viață, adică au fost uciși și, pentru asta, sunt neliniștite și umblă noaptea ca și năluci; sau sunt sufletele oamenilor cu fapte rele (care) din pedeapsă nu se pot odihni; sau sunt sufletele chemate.

Astfel, în Roma, s-a crezut (posibilă) reîntoarcerea morților din mormânt, umblarea și rătăcirea lor pe pământ, cercetarea familiei și a locuinței lor, ba încă și putința unei comunicațiuni între vii și morți, care se arată în figurile cele mai înspăimântătoate.

De o natură asemenea cu larvele au fost și lemurii, spirite ce umblă noaptea, cu figuri înspăimântătoare de năluci și de animale (…)
… spre deosebire de Feralia, se credea că în aceste trei nopți (9, 11 și 13 mai-n.n.) lemurii ies din mormite și umblă în toate părțile, căutându-și locuințele vechi. Pentru liniștirea sufletelor, în aceste trei nopți, tot stăpânul casei se scula la miezul nopții și, desculț și descins, umbla prin casă, făcând cu mâna semn, și astfel speria și alunga sufletele. (…)
Cu timpul, (romanii) își închipuiau larvele ca pe niște schelete…”

Citind descrierea, ai zice că vechii romani sărbătoreau la Lemuria… Halloween-ul !

Ca să ajungem, totuși, la Halloween, să mai adăugăm că ziua Sărbătorii tuturor sfinților a ajuns să fie ținută pe 1 noiembrie.
Cum ? Se pare că papa Grigorie al III-lea (731-741), născut în Siria, a sfințit, într-o zi de 1 noiembrie, o capelă din Bazilica Sf. Petru din Roma, o capelă a … tuturor sfinților.

Iar papa Grigorie al IV-lea (827-844), spre anul 835, a decretat că Ziua Tuturor Sfinților, știuți și neștiuți/canonizați sau nu, se va ține pe 1 noiembrie, în toată lumea creștină.
Se pare și că fiul și moștenitorul lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios, a avut grijă ca Toussaint (din tous les saints) să se țină cu sfințenie pe 1 noiembrie, în tot imperiul pe care i-l lăsase moștenire tatăl său.

Mai mult, spre anul 1000, Odilon, abatele de la Cluny, a impus ca pe 2 noiembrie, în toate mănăstirile Franței, să se țină o mesă solemnă „de comemorare” a fraților/călugărilor adormiți…
… de unde, poate, s-a născut Sărbătoarea tuturor sufletelor (celor adormiți), ținută pentru pomenirea și pentru odihna celor ce n-au trecut cu pace/cu lumină… la Domnul.

Astfel în calendarul liturgic al Bisericii Catolice din Anglia apar cele două sărbători: All Saints, pe 1 noiembrie și All Souls’ Day (the Commemoration of all the faithful departed) pe 2 noiembrie (cu praznic/ospăț).

Și, în sfârșit, am ajuns la Halloween.

Numele de Halloween apare pentru prima dată în engleză în anul 1745 și este prescurtarea lui Allhallow-even (în engleza veche, Eve of All Saints în engleza modernă), adică Ajunul Tuturor Sfinților…
… unde all înseamnă tot, toți…
… iar hallow înseamnă Sfântul.

Pentru iubitorii de etimologii: Să adăugăm că, în engleza secolului al XIV-lea, exista și forma Hallowmas (All-saints), Sărbătoarea Tuturor Sfinților… … formă pe care o alege și Shakespeare în Cei doi tineri din Verona: „to speak puling, like a beggar at Hallowmas” (Speed): „și când vorbești, te miorlăi ca un milog la Sâmbăta Morților” (trad. Mihnea Gheorghiu) Substantivul hallow, Sfântul, și perechea lui, verbul hallow s-au născut din halgian (în engl. veche: a sfinți, a consfinți, a consacra, a te închina sau a ordina/ordain, traducerea lui sanctificare din latina creștină) … … care și el vine din *haila-ga- (proto-germană)… pe care-l recunoaștem în heilige din germană (vezi Stille Nacht, heilige Nacht…) Cât despre holy (vezi și Holy Night) el este forma modernă a lui hallow de care pomeneam mai sus. Toate… venind din rădăcina indo-europeană *kailo- = întreg, neatins, teafăr, dar și de bun augur… … de unde englezii îl au pe health (care în engleza medievală însemna, în afară de sănătate, și: prosperitate, fericire, bunăstare, ocrotire, siguranță) dar și salutul hail ! ( de ex. hail Mary !, un salut provenit din heill care, în norvegiana veche, însemna: sănătate, spor, noroc)… … iar germanii pe heil (ca adj.: sănătos, întreg și nevătămat, vindecat; și ca subst. Heil: sănătate, fericire; dar și ca salut, care-i corespunde lui salve din latină, fii sănătos ! De altfel cuvântul salut (în fr. salut) vine din salutem, acuzativul lui salus: sănătate. Să mai adăugăm că din even s-a format în engleză evening,seară.

Numele Halloween-ului este creștin, dar sărbătoarea în sine este o sărbătoare creștină ?

Fra Angelico, drepții Vechiului Testament, cu Sfinții și Martirii, 1423-1424, National Gallery, London

II. HALLOWEEN ȘI SÂMEDRU

Halloween-ul s-a născut, putem spune, în secolele XIX și XX. Cum ?
Ca și Santa Claus sau Valentine s’ Day: Santa Claus, din imaginația unor scriitori care i-au contopit pe Sfântul Nicolae și pe Moș Crăciun, străvechiul Tată al Belșugului, iar Valentine s’ Day, ca o idee a lui Geoffrey Chaucer.

Ce au în comun Halloween, Santa Claus și Valentine s’ Day ?

În SUA și Canada (unde au ajuns odată cu valurile de imigranți europeni: irlandezi, scoțieni, britanici și olandezi ) au devenit opera negustorilor care s-au întrecut în… trucuri geniale pentru a-și cuceri clienții.

Ce mai păstrează azi Halloween-ul din Samhain-ul vechilor celți ?
Destul de puține.

În America, unde a ajuns în sec. al XIX-lea, împreună cu irlandezii și cu scoțienii refugiați ai foamei (e vorba despre marea foamete din 1845-1851)…
… pe acest nou Pământ al Făgăduinței…
… Halloween-ul a încetat să mai fie Anul Nou și a devenit o sărbătoare a… groazei.

Să vedem ce era, de fapt, Samhain-ul înainte de a deveni Halloween.

În lumea străveche a păstorilor sedentari, Anul Nou se celebra la sfârșitul lui octombrie și începutul lui noiembrie, adică la întoarcerea vitelor acasă, la iernat, de la văratic.

Atunci, credeau strămoșii noștri europeni, lumea se sfârșea/murea dar și reîncepea/ renăștea, lume însemnând tot ce se petrecea sub soare în timpul unui an.
De aceea, în treacăt fie spus, obiceiurile și credințele Anului Nou de toamnă nu sunt diferite de cele ale Anului Nou de iarnă.
Celții numeau Anul Nou Samhain care însemna, cum am spus, fie „sfârșitul verii” fie „adunare”. Sau, foarte, probabil și „sfârșitul verii” și „adunare”.

De ce sfârșitul verii ?
Știm că celții împărțeau anul în două mari anotimpuri: vara (Samradh, care începea la 1 mai) și iarna (Geimredh, care începea la 1 noiembrie).

La fel făceau și strămoșii noștri din această parte a Europei: așa se explică de ce, în calendarul popular al românilor, îl avem pe Sf. Gheorghe/Sângiorz (23 aprilie) – cel care închide iarna și deschide vara - și pe Sf.Dumitru/Sâmedru (26 octombrie) - cel care închide vara și deschide iarna…
… amândoi, patroni ai păstorilor și chezași ai soroacelor/tocmelilor, adică ai contractelor, cum am spune astăzi.

De unde această împărțire ? Evident, transhumanța a creat cele două anotimpuri pastorale care se urmau unul pe celălalt așa cum urcarea turmelor la munte (văraticul), în anotimpul cald, era urmată de coborârea lor la șes, în cel rece (iernatul).

Desigur, sărbătorile care poartă numele celor doi sfinți greci, Ghiorghios și Dimitrios (Marele mucenic, Izvorâtorul de Mir, ale cărui moaște se află în marea catedrală din Salonic)…
… sunt mult mai vechi și sunt paneuropene, iar numele sfinților arată doar că Biserica s-a străduit, fără să reușească în totalitate, să le creștineze.

Sf. Gheorghe trebuia să acopere sărbătoarea primăverii, adică a începutului de vară, iar Sf. Dumitru, sărbătoarea începutului de iarnă.
Există credința că cei doi sfinți „îşi trec unul de la altul cheile vremii”…
… iar „tocmelile cu ciobanii, începute primăvara, de Sf. Gheorghe, la „la strânsul oilor”, se terminau la Sf. Dumitru”, de Sâmedru, când „se desfăceau turmele” și se țineau târguri, unde, printre altele, se încheiau și logodne.

De ce adunare ?
În primul rând, pentru că la orice moment de trecere (sărbătoare) participă toți membrii unei familii, dar și tot satul…
… și, apoi pentru că, la fiecare mare sărbătoare, erau chemați și cei adormiți.

De fapt, nu există mai multe sărbători, ci una singură, care se repetă de-a lungul unui an, în momentele legate de schimbările mersului/cursului soarelui pe cer.

Aceste momente, pe care le numim sărbători, erau perioade magice în care se făcea magia rodirii pentru întreaga lume vie…
… iar magia rodirii, a zămislirii, a belșugului/sporului/prosperității nu putea lucra fără ajutorul și binecuvântarea celor strămutați în lumea de dincolo.

Iată cum sună un colind de moșii Sâmedrului:

Voi moși, strămoși
Să-mi fiți tot voioși,
Să-mi dați spor în casă,
Cu mult pe masă,
Cu mult ajutor
În câmpul cu flori

De altfel, Moșii de Sâmedru sunt una din cele mai mari sâmbete ale morților (în Bucovina chiar se numesc Moșii cei Mari), iar sâmbetele morților sunt zilele în care cei viii se… adunau cu cei morți.

Ce mai apropie Samhain-ul de Sâmedru (Sumedru) ?
Focurile sacre și împărțeala pentru cei strămutați în lumea de dincolo.

Există o descriere foarte interesantă a focului din ajunul Sâmedrului, la Tudor Pamfilie (Sărbătorile la români, cap. SÂMEDRU), din care am ales câteva scurte fragmente:

„ În ajunul Sfântului Dumitru, și se pare că și în seara de Sf. Dumitru, este datină ca prin Oltenia și în partea de apus a Țării Românești să se aprindă niște focuri care se numesc focuri sumedre, dar mai ales la singular: Focul lui Sumedru sau Sâmedru.
Prin județul Muscel, în partea de către munte, copiii „în alergăt” se urcă pe coastele plaiurilor, veseli. (…)

Sus, unii taie cetină… alții, sus în brazi, curăță ramuri, pe când ceilalți leagă maldurii, îi încarcă și pleacă la drum… (…).
Bradul adus din munte se face morman, grămadă, pe câmp. (…)
Vreo șapte-opt flăcăi, frați ori rude de-ale lor, duc pe sus un brad, mare cât o turlă de biserică pe care cu mare greutate îl pun într-o groapă făcută în pământ, cât un stat de om…
- Hai la focul lui Sumedru
Bradul se mistuie mereu. În acest timp se îndreaptă spre foc babe, neveste de toată mâna, cu șiruri întregi de covrigi, cu câte o traistă de nuci, ori de mere, cu felii de pâine caldă, mai cu colăcei anume făcuți și spoiți pe deasupra cu miere, în scurt, cu tot felul de mirodenii de-ale pământului… și… din când în când se aude strigătul:
- Hai la focul lui Sumedru (…).

Cu o zi sau două înainte de Sf. Dumitru, copiii adună șipci, coceni, găteje… și le strâng la un loc apoi, în ajunul Sf. Dumitru, seara… aprind (cu ele) un foc.
Focuri de acestea sunt câte cinci-șase sau șapte-opt într-un sat.

Când e vulvoarea mai mare, copiii sar peste foc, ca să fie sănătoși tot anul. (…)
Iar femeile din sat, cum îi aud, iau câte un coș cu nuci, ori cu mere, struguri, covrigi, prune uscate, ori, uneori, câte o vadră cu vin, pe care le împart copiilor seara, la lumina focului.

La sfârșit, când femeile au isprăvit de împărțit, copiii mai întețesc o dată focul zdravăn și mai sar la întrecere peste vâlvătăi. Pe urmă, după ce se potolește, pleacă fiecare la vatra lui, luând cu el și un tăciune, doi, pe care îi aruncă în grădinile cu pomi, ca să se facă poame în vara viitoare.

Prin alte părți, de asemenea muscelene, băieții și fetele se așază pe câte două rânduri la puțină depărtare de foc și încep să sară prin vâlvoarea focului. Cel ce poate sări socotește că în curgerea anului se va însura, sau, de e fată aceea, se va mărita (ca și în Irlanda, unde fata sare de 3 ori peste foc – n.n.).

După ce vin femeile și împart covrigii, feliile de pâine, nucile și merele, unul dintre băieți începe să cânte din fluier, iar toți ceilalți, tineri și babe, se prind și joacă astfel cu toții în horă…”.

Foc de Sâmedru

De observat că „bradul, mare cât o turlă de biserică, pe care … îl pun într-o groapă făcută în pământ, cât un stat de om…” nu este altceva decât înmormântarea și arderea pe rug a trupului mort al Anului Vechi…

La rândul lui, J.G. Frazer dedică, în celebrul său studiu Creanga de aur, două capitole focurilor ceremoniale și sărbătorilor focului care, spune el, se întind în Europa, din Irlanda până în Rusia, și din Norvegia și Suedia până în Spania și Grecia.

El spune că, în fiecare sat, în ajunul Tuturor Sfinților, copiii adunau tulpini lungi și subțiri … și orice era bun de pus pe foc și că noaptea făceau un foc mare, un rug, pe o ridicătură, foc ce se numea samhnagan…
… că fiecare casă avea focul ei, în jurul căruia, totuși, nu se dansa…
… și că în insula Man, de pildă, unde limba și civilizația celților au rezistat cel mai mult și unde Samhain s-a ținut ca An Nou până în timpurile noastre, mascați colindau din casă în casă cântând hogmany.

Semnificația focului sacru ? Antropologii nu sunt siguri că au un răspuns pe deplin satisfăcător. Totuși, este evident că e vorba despre focul din vatră:

- focul din vatră, aprins în ajun, în fiecare casă, care trebuia să ardă toată noaptea
- focul de pe înălțimile satului, un rug aprins, în jurul căruia se strângea marea familie a satului, tot în ajun, altfel spus, focul din vatra satului …
… și, nu în ultimul rând, opaițul de la fereastră, care a devenit candela de mai târziu, cu foc luat tot din vatră.

Simbolic, focul este un dublu al Soarelui dătător de viață și aducător de rodnicie, al Soarelui, Zeu al luminii care alungă duhurile rele (aducătoare de boli, epidemii, necazuri, lipsuri și sărăcie)…
… care este viața însăși și care ocrotește viața…
… dar și cel care arde… păcatele, vinile, care curăță oamenii, casele, animalele, satul și lumea întreagă de toată necurăția adunată până la sfârșitul unui anotimp (timp al anului)…
… așadar, un Zeu expiator !

Imageria de azi a Halloween-ului nu mai păstrează nimic din toate aceste lucruri, păstrează doar simbolurile arhaice ale cultului morților:capul de mort sau scheletul, nu și pe cele ale renașterii de care acestea erau însoțite întotdeauna…
… păstrează măștile terifiante (care erau, la origine, doar chipurile/întruchiparea… sufletelor celor plecați, ale strămoșilor)…
… păstrează păsările psihipompe: bufnița, corbul sau vulturul… dar fără să mai știe cineva că ele erau călăuzele sufletelor spre lumea de dincolo…
… și opaițul, strămoșul candelei și al felinarului, în chip de dovleac sculptat, cu o lumânare în el, dar tot fără să mai știe cineva că era purtătorul focului din vatră, cel care avea rostul de a arăta sufletelor calea spre casă, în zilele în care se puteau întoarce acasă din … morminte.

Și, mai păstrează imagini demonice. Care vin, de unde ?

Un răspuns se află în cap. Religia celților din Istoria religiilor (coord. G. Filoramo):

„Mărturiile figurative ale lumii galice lasă să se întrevadă o imagine profund tragică a morții și a destinului omului. Din acest punct de vedere este foarte importantă așa-numita Tarasque de Noves (acum la muzeul din Avignon), unde apare un monstru cu aspectul straniu, între urs și leu, care ține între labe capetele bărboase a doi morți, în timp ce din gură îi atârnă o mână de om, pe jumătate devorată.

Exegeza curentă vede în acest monstru moartea, iar în resturile umane pe care acesta le devorează, reprezentarea groaznicului destin care îl așteaptă pe om”.

Cât despre capul de mort, trebuie să spunem că este, poate, simbolul cu cea mai lungă tradiție.
Iată ce scrie Mircea Eliade în Istoria … despre „cultul craniilor”:

„De la cilindrii de calcar decorați cu capete stilizate, descoperiți la Yorkshire și datând încă din sec. al XVIII-lea î.e.n. și până în Evul Mediu, craniile și reprezentările de ΄capete tăiate΄ sunt atestate în toate regiunile locuite de triburi celtice.

S-au scos la lumină cranii depuse în nișe sau încastrate în pereții sanctuarelor, capete sculptate în piatră (…).
Or, importanța religioasă a craniilor a fost dezvăluită de autorii antici și, în pofida interdicției Bisericii, exaltarea ΄capului tăiat΄ joacă un rol important în legendele medievale și în folclorul britanic și irlandez.

Este vorba, desigur, de un cult care își afundă rădăcinile în preistorie și care a supraviețuit în mai multe culturi asiatice până în secolul al XIX-lea.
Valoarea magico-religioasă originară a ΄capului tăiat΄ a fost întărită apoi de credințele care localizau în craniu sursa primară a lui semen virile (sămânța bărbatului-n.n.) și sediul ΄spiritului΄.

La celți, craniul constituia prin excelență receptacolul unei forțe sacre, de origine divină, care îl ocrotea pe proprietar de toate primejdiile și îi asigura sănătate, bogăție și victorie”.

Aici e locul să spunem că, în calendarul roman, existau trei zile (24 august, 5 octombrie și 8 noiembrie) ale lui mundus patet sau lapis manalis, adică „se deschide lumea” și „piatra manilor” sau „piatra strămoșilor”.

Atanansie Marienescu descrie foarte bine sărbătoarea în Sărbătorile și datinile romane vechi:

„În Roma, pe comițiu, locul unde se aduna poporul, a fost o groapă numită Mundus Orci vel Ditis, adică gura lumii de jos care era neîncetat astupată cu o piatră lapis Manalis, și într-un an numai de trei ori se deschidea acea groapă.

Mundus dinlăuntru era o groapă afundă, în forma unui cer întors și partea de din jos era sacră (consacrată-n.n.) zeilor Mani, adică spiritelor repauzaților și zeilor de dedesubt, Orcus, Tellus etc.

Când se ridica lapis Manalis, se credea că se deschide poarta lumii de jos, ca locuitorii de acolo, adică repauzații, să poată veni după voie și să se folosească de drepturile lor.
Zilele când se deschidea Mundus erau 24 august, 5 octombrie și 8 noiembrie, adică de trei ori pe an.

Aceste zile erau închinate zeilor subterani și pentru aceasta erau triste și nefavorabile pentru întreprinderi și, crezându-se că Roma e plină de sufletele repauzaților, ieșite din Mundus (adică din lumea cealaltă/din infern-n.n.), poporul avea mare frică în aceste zile”.

Ce era un mundus ? Un puț ritual, o poartă între cele două lumi, pe unde cei vii comunicau cu strămoșii divinizați/cu zeii lumii de jos. În latină, mundus însemna: curat, pur, elegant, împodobit și, de aici, sub influența lui kosmos al grecilor, a ajuns să însemne: lume, univers, cosmos, dar și lumea de jos sau lumea cealaltă/infernul/iadul. Celții din cel de-al II-lea mileniu făceau asemenea puțuri în care ofereau zeilor morții și renașterii căldări pline de odoare de aur și de argint, după cum o arată multele gropi rituale descoperite până acum.

Iar la noi, se spune că „la Sâmedru se fac (se prefac-n.n.) oamenii morți (în morminte) muroni (moroi-n.n.), vârcolaci, strigoni etc. și, ieșind pe pământ, nepăciuiesc pe cei vii” (Mangiuca, 1882, în Calendarele…, A. Olteanu).

Dar mai e ceva: în afară de răposații care ies din lumea de sub pământ, atunci când „mundus patet”, când poarta dintre cele două lumi se deschide, odată cu ei ies/scapă și creaturile infernale, ale iadului: demoni și vrăjitoare…
… iar vechii celți, mai ales cei din insulele Britanice, ca toate popoarele nordului și ale ținuturilor cețoase, trăiau cu marea spaimă că de Samhain îi năpădeau cetele iadului.

Din această mare frică trebuie că s-au născut: fantomele, strigoii, vrăjitoarele, vampirii, vărcolacii/oamenii-lup și toate creaturile întunecate care au ajuns să populeze binecunoscutul pandemonium medieval.

Acesta este și imaginarul horror al Halloween-ului, la care s-au mai adăugat și liliecii, păienjenii, mumiile, zombii și alți demoni mai noi care au ajuns să-i îngrijoreze pe exorciștii Vaticanului, speriați de fascinația periculoasă pe care acești monștri ai minții o au asupra creatorilor de costume pentru Halloween…
… creatori care, cu siguranță s-au inspirat din celebrul Capriciu nr. 43 al lui Goya, Somnul rațiunii naște monștri:

Goya, Capriciul nr. 43, El sueño de la razón produce monstruos, Museo del Prado, Madrid

… sau din Doi bătrâni mâncând supă, o pictură ce ar fi trebuit să se numească „Suflete la cina de Samhain”:

Dos viejos comiendo sopa (1819-1823) este una din Picturile negre cu care Francisco de Goya și-a decorat pereții casei – Quinta del Sordo – pe care și-a cumpărat-o în 1819.
Se pare că această scenă se afla la parter, deasupra intrării.
A fost mutată pe pânză și se află în Museo del Prado, Madrid, Spania

Cred că nimic n-ar putea semăna mai bine cu scena pe care și-o închipuiau vechii celți și, de altfel, toți vechii europeni, atunci când pregăteau cina răposaților, așteptându-i să apară în ajunul Samhain-ului/ Anului Nou de Toamnă, acasă…
… acasă unde-i călăuzea un opaiț, o lampă de veghe, pusă în fereastră într-o … ridiche scobită sau sculptată, ca să semene cu capul unei mumii, ca acesta:

Jack-o'-lantern - felinarul tradițional irlandez de halloween, făcut dintr-o ridiche sculptată, strămoșul dovleacului de azi (care e o adaptare americană); începutul sec. XX, Museum of Country Life

De unde Jack o' Lantern (Jack of the Lantern) sau Jack Lampă ?
Dintr-o poveste irlandeză care seamănă, cu povestea lui Sisif și cu cea a lui Ivan Turbincă de Ion Creangă.

Povestea lui Jack o'Lantern sau Jack Lampă spune că Jack era om rău, zgârcit și arțăgos care-și petrecea mai toată vremea prin cârciumi. Într-o seară, la cârciumă, i-a apărut diavolul și i-a cerut sufletul. Jack l-a rugat să-i facă cinste cu un ultim pahar înainte de a merge în iad. Diavolul a primit și s-a prefăcut într-o monedă de șase pence, pe care omul a luat-o repede și a vârât-o în punga cu bani. Și, cum punga avea o închizătoare în formă de cruce, cel rău n-a mai putut ieși. În cele din urmă, Jack i-a spus că-i va da drumul dacă-i va mai lăsa zece ani de trăit pe pământ. Zece ani mai târziu, Jack l-a mai păcălit o dată pe diavol, care-l aștepta pe drum de țară, să-i ceară datoria. Jack l-a rugat să-i culeagă un măr și ucigă-l toaaca i s-a cățărat pe umeri și s-a urcat în pomul sub care se întâlniseră. Repede, Jack și-a scos cuțitul și a scrijelit o cruce pe trunchiul mărului, ca vrăjmașul să nu mai poată coborî. Totuși i-a dat drumul, dar numai după ce acesta i-a făgăduit că nu-l va mai căuta vreodată. Totuși, când Jack moare, și el ca toată lumea, Dumnezeu nu-l primește în Rai, iar cel rău nu-l primește în iad. Se spune că irlandezul șiret l-a convins pe diavol să-i dea un cărbune aprins ca să aibă puțină lumină cât o colinda pe întuneric. Și că, de atunci, tot rătăcește prin beznă, până la judecata de apoi, fără a-și afla liniștea, cu un felinar făcut dintr-o ridiche scobită. Se mai spune că Jack of the Lantern cum s-a chemat de atunci, apare în fiecare an în ziua morții sale, de Halloween.

Jack o'Lantern

Probabil că de la această idee a morților rătăcitori care colindă din casă în casă și cer de mâncare a pornit și colindatul copiilor mascați…
… care poartă măștile/chipurile celor adormiți…
… întruchipând, de fapt, sufletele morților…
… care ies să se bucure pentru scurt timp de viața celor vii.

Despre ce morți este vorba ?
Despre cei uitați, neștiuți, nepomeniți, cei părăsiți, cei fără urmași, care se duc acasă și nu găsesc pe nimeni care să-i aștepte, nu găsesc nici cină caldă, nici lampa de la fereastră, nici foc arzând în vatră.

Astăzi, există colinda de Halloween cu copii deghizați în schelete sau fantome (dar și în vrăjitoare, dar asta e altă poveste), cerând dulciuri, cu celebrele cuvinte: Trick or treat (Ne dați ori nu ne dați… pentru că, de nu ne dați, fi-veți blestemați, ar suna continuarea).

De ce blestemați ? Pentru că, a refuza să dai de pomană, atât viilor cât și morților, este, dintotdeauna, un sacrilegiu, este, de fapt, încălcarea ancestralei legi a ospeției.

Asta și înseamnă Trick or treat, un avertisment pentru gazdele neospitaliere: nu ne tratați, nu ne ospătați, de necazuri dați.

Trick este atestat în engleză în sec. al XV-lea cu sensul de înșelăciune, truc, dar originea lui ne arată că este vorba, mai degrabă, despre necazuri, încurcături:

Trick a ajuns în engleză din franceza veche, trique, înșelătorie, născut din trikier, a înșela, o variantă a lui trichier, a trișa, care, la rându-i, cred lingviștii, ar putea veni din *triccare, forma pe care a căpătat-o în latina târzie verbul tricor, tricari, a face șicane, a căuta pricină, un verb născut din tricae, încurcături, neînțelegeri, de origine necunoscută.

Iar treat înseamnă: tratație, a trata, a face cinste, a servi un oaspete cu mâncare și băutură.

Iată câteva fotografii americane de hallowen, de la începutul secolului trecut:

Ce diferite față de următoarele două reprezentări:

De Halloween, gravură englezească


Petrecere de Halloween în Irlanda sau Snap-Apple Night (Noaptea mărului), 1832, Daniel Maclise, pictor irlandez

Samhain, Halloween și Sâmedru sunt amintirile vechiului An Nou celtic, un An nou de toamnă.

Din păcate, Halloween-ul american a devenit o sărbătoare a groazei, în timp ce, din fericire, Sâmedrul a rămas o sărbătoare a bucuriei reîntâlnirii cu cei dragi, mutați nu în iad, ci în ceruri, poate pentru că strămoșii noștri, străromânii, au înțeles mai bine învățăturile creștine.

LUCRĂRI CONSULTATE
Atanasie Marian Marienescu în Sărbătorile și datinile romane vechi
Tudor Pamfilie, Sărbătorile la români, Ed. SAECULUM I.O, București, 2006
Mircea Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Ed. Științifică, București, 1991
A. Olteanu, Calendarele poporului român, Ed. Paideia, București, 2001
J.G. Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, BPT, București, 1980
E. Campanile, Religia celților în Istoria religiilor, coord. G. Filoramo, Ed. Polirom, București, 2008
Web site-urile:
www.etymonline.com
Women’s Post
Celtic Studies Resources