A cere - a cuceri – cucernic
Cucernicul este "cel ce se se caută şi se cucereşte pe sine". Propriul său cuceritor. Pentru el singura luptă este lupta cu sine însuşi şi singura izbândă este izbânda asupra lui însuşi.
06 Noiembrie 2010, 15:14
Cucernicul este “cel ce se se caută şi se cucereşte pe sine”. Propriul său cuceritor. Pentru el singura luptă este lupta cu sine însuşi şi singura izbândă este izbânda asupra lui însuşi. Aşa ar fi descris într-un dicţionar al sensurilor subtile.
Când mă cuceresc mă smeresc
Când românii de altădată spuneau mă cuceresc însemna: mă rog cu umilinţă, eu smeritul; mă smeresc, mă predau ţie în semn de supunere.
De fapt, foloseau acest verb moştenit din latină cu nişte înţelesuri unice, întâlnite numai în română. *
Şi, mai mult decât atât, îl foloseau pronominal, cu acţiunea întoarsă spre sine.
Din aceste sensuri, exclusiv româneşti, s-a ivit un cuvânt foarte special: cucernic pe care îl înţelegem mai bine dacă-l analizăm.
El s-a format din a (se) cuceri + -nic, sufixul de origine slavă pentru practicantul unei profesii, discipline sau pentru deţinătorul unei funcţii (de ex. ucenic, pustnic, paharnic, războinic).
După acest model, cucernicul este, prin definiţie, “cel ce practică smerenia şi rugăciunea ca mod de viaţă”; “cel ce se cucerniceşte neîncetat, exersându-se în rugăciune“.
* În toate celelalte limbi romanice a cuceri (fr.: conquérir, span., cat. şi portug.: conquistar şi conquerir (rar), it.: conquistare) are numai sensurile din româna modernă.
Familia latină a cucernicului
Pornind în căutarea rădăcinilor sale latine, ajungem la două mari verbe:
- quaero (pater familias): a căuta ceva şi a căuta să, a încerca, a te strădui să capeţi, să descoperi, să găseşti, a cere precum şi rezultatul lor: a dobândi, a obţine, a căpăta, a câştiga; verbul prin excelenţă al căutării care în româneşte a dat a cere
şi
- quaeso (frecventativul lui, după unii filologi ca Em. Benveniste) care însemna: a cere mereu/frecvent şi stăruitor, mai ales ocrotire şi prosperitate, de la puteri, stihii şi zei, şi, de aici, a se ruga, a suplica, a conjura şi a implora). **
Cu timpul quaero a căpătat şi un frate, pe conquiro (compus din cum şi quaero): a căuta împreună cu cineva, care la noi (cu forma mai târzie, reconstituită, conquaero) a devenit a cuceri.
Din materia subtilă a acestor trei verbe latine: quaeso, quaero şi conquiro, adică a se ruga, a căuta şi a fi în căutarea a ceva însoţit, întovărăşit, asistat, alături de şi împreună cu … s-a plămădit cucernicul.
De la quaeso a luat rugăciunea plină de umilinţă.
De la quaero a moştenit imboldul lăuntric de a căuta, a cere şi a dori , a căuta să obţii … ce anume ? Desăvârşirea de sine, beatitudinea, dumnezeirea.
Imboldul de a le a dobândi, câştiga şi agonisi, dar nu oricum, ci prin râvnă şi trudă, precum şi înclinaţia de a căuta cu mintea, a căuta să ştii, să cunoşti, de a medita, a contempla şi de a cerceta tainele lumii.
Iar de la conquiro, care nu avea nicidecum în latină înţelesul de a cuceri,a moştenit dorinţa de a căuta împreună cu cineva, dintr-o margine în alta a lumii, peste tot şi cu ardoare, dorinţa de a cerceta cu grijă, a răscoli pământul, de a aduna, a strânge şi de a dobândi de peste tot, prin trudă şi luptă cu sine însuşi, nu altceva decât înţelepciune, drept bunul şi câştigul cel mai de preţ.
** În latină exista chiar o expresie/formulă rituală: quaeso et peto sau peto quaesoque = te rog şi-ţi cer.
Portretul cucernicului
Câteva din sinonimele, directe şi indirecte, ale cucernicului şi originea lor ne descoperă un model fascinant. Să-l vedem:
Credincios (lat. credo = cred)
Curat, adică având inima şi sufletul vindecate de dorinţa de a cuceri altceva decât pe sine însuşi (lat. curatus = sănătos, curo, curare = a vindeca)
Cuvios şi cuviincios (lat. convenit; v. rom. a se cuveni, cuviinţă )
Devotat (lat. devotus = făgăduit, închinat cu legământ, juruit divinităţii)
Dedicat (dedico = a declara public că aparţii cuiva, că te revendici de la ceva; de + dico, particula apartenenţei + a anunţa solemn, a consacra) şi afierosit (aφιερώνω = a (te) consacra, a te închina pe tine sau un locaş sfânt lui Dumnezeu sau unui sfânt)
Evlavios, adică atent să nu facă rău sau să greşească (gr. ευλαβής, „cel care ia seama bine”)
Îndatoritor, adică te îndatorează prin bunătatea pe care ţi-o arată.
Modest, cu măsură în toate (lat. modestus=măsurat; modus=măsură, regulă, uzanţă)
Plecat, cu privirea lăsată în jos (lat. plicatus; plico, plicare = a pleca, a apleca)
Pios, adică îşi respectă cu sfinţenie îndatoririle faţă de Dumnezeu, părinţi, binefăcători şi patrie (lat. pius; v. pietas)
Supus, adică cel ce se pune, se aşează, pe sine mai prejos decât ceilalţi (lat. suppono = a pune sub)
Umil, adică una cu pământul pe care calci (lat. humilis; humus = pământ)
Şi, mai presus de orice, iubitor.
De altfel, querer înseamnă în spaniolă şi în portugheză, a iubi şi a dori (a îndrăgi, a se îndrăgosti, a fi aprins de dragoste pentru, a tânji după, a aspira la, a adora, a venera, a fi plin de reverenţă faţă de… etc.)
De la caut/quaero la cuceresc/conquiro
În toate limbile neolatine conquiro*** a ajuns să însemne tot ce înţelegem noi astăzi prin a cuceri:
- a dobândi prin forţa armelor, prin luptă, eforturi/sforţări şi trudă, a deveni stăpân peste, a supune şi a stăpâni, a câştiga prin război/a invada, a coloniza, a învinge, a domina, a subjuga şi sinonimele lor intensive: a cotropi, a năvăli, a potopi, a năpădi … şi, de aici …
- a câştiga, prin eforturi stima, respectul, admiraţia, afecţiunea, iubirea, inima, sufletul, spiritul şi mintea cuiva/ a atrage, a învălui, a fermeca, a seduce (după modelul întrecerii dintre peţitori/pretendenţi la mâna şi inima unei doamne şi după modelul “asaltului galant” ce presupune câştigarea graţiilor şi favorurilor unei femei văzute ca o fortăreaţă).
Conform cărei logici, totuşi ? Pornind de la sensurile lui negative din latină şi de la aspectul său de intensiv al lui quaero ****:
- a căuta, în echipă/în bandă, oriunde, resurse de orice fel
- a recruta şi a înrola soldaţi şi trupe, a aduna corăbii de luptă
- a lua şi a strânge de pretutindeni, de ex. averi
- a agonisi şi, probabil, a spolia şi a prăda
- a căuta cu însetare, de la plăcerile cele mai rafinate … până la complicii cei mai josnici
O arată limpede exemplul limbilor surori, cu excepţia francezei, (v. sp., port., ital.) în care conquiro/conquaero a fost înlocuit de un *conquisito, conquisitāre format din participiul conquisītum al primului, care s-ar traduce liber prin “agoniseală, tot ce ai strâns, ai câştigat şi ai luat mai mult cu forţa, de peste tot; avantaje, foloase, profit”.
*** De pildă verbul este atestat în franceză în jurul anului 1100 sub forma cunquerre - “a lua în stăpânire prin puterea armelor” (La chanson de Roland/Cântecul lui Roland)
**** Quaero avea câteva sensuri secundare, strict judiciare, derivate din acţiunea de a cerceta şi anume: a ancheta, a interoga, a chestiona, a tortura (sclavi) pentru a afla adevărul. Acestea se văd limpede în chestorul şi chestura de azi (v. ital. questore – şeful poliţiei - şi questura poliţia, inst. şi sediu) - care provin din quaestor, “judecătorul de instrucţie în vechea Romă”, şi quaestura (funcţia quaestorului).
Aceleaşi semnificaţii se regăsesc şi în următorii termeni: chetă ( fr. quête, căutare plină de fervoare: la quête de Dieu, la quête de la vérité; strângere de fonduri pentru săraci), anchetă (enquête, cercetare), chestionar şi a chestiona (în lat. creştină quaestiono însemna a cerceta/interoga prin tortură), chestiune şi chestie (quaestio = anchetă judiciară şi tortură, interogatoriu; problemă, temă de discuţie sau de cercetare), inchiziţie şi inchizitor (inquisitio = căutare metodică şi riguroasă, în special privind credinţa; inquisitor = anchetator în procesele de necredinţă), percheziţie (perquisitio = căutare atentă, amănunţită), rechiziţie şi rechizitoriu (requisitio = cerere imperioasă; cercetare), rechizite (requisita, pl. = lucruri ce se cer, de care este nevoie pentru), achiziţie şi a achiziţiona (acquisitio = sporire, dobândire; în lat. creştină: acquisitio pietatis, la Sf. Ambroise, De officiis ministrorum, 2, 6, 23; şi acquiro = a adăuga, a spori).
Cucernicul … cel ce se cucereşte pe sine
Ce ne arată exemplul românei vechi în acest caz ? O atitudine care le face cinste strămoşilor noştri.
Ce ne poate dezvălui un cuvânt atât de special precum cucernic, unic în toată romanitatea?
O minunată umanitate din care lipsesc instinctul războinic, agresivitatea şi combativitatea izvorâte din setea de câştig şi de putere.
Pentru vechii români aventura vieţii nu însemna să porneşti în căutarea avuţiilor, măririlor sau plăcerilor celor mai rafinate, nu însemna să-l supui pe celălalt şi să-l prazi, ci să te cauţi, să te descoperi şi să te cucereşti pe tine însuţi. Iar averea cea mai de preţ erau înţelepciunea şi pacea.
Italienii au un proverb minunat: Fra Modesto non fu mai priore – fratele Modest n-a ajuns niciodată stareţ. Oare de ce ? Pentru că nu şi-a dorit-o niciodată.
Lucrări consultate:
Mic dicţionar academic, Univers Enciclopedic Gold, Buc. 2010
Dictionnaire Latin-Français, L.Quicherat et A. Daveluy
Dictionnaire Latin-Français, F. Gaffiot
Vocabularul Instituţiilor indo-europene, Em. Benveniste, ed. Paideia, Buc. 2005, pag. 498