… talentele mă chinuiesc…

Bună dimineața, sunt Dan Creța și vreau să încep cu o îmbrățișare gratuită că tot e criză, și cu un zâmbet care sper să se audă la radio.

Am mai început așa și alte dăți și am continuat să mă exprim cu drag și cu pasiune, chiar dacă uneori mi s-a spus că mă chinuie talentul, sau alteori că sunt plin de vrăjeala. Citez : “ai o vrăjeala în tine!” sau “mamă, ce te mai chinuie talentul!”. Și atunci am stat și m-am gândit la talentele pe care le am.

În afară de ceva ureche muzicală, un pic de talent la desen, o oarecare înclinație către scris cu o deviație către vorbit și o anumită capacitate de transmitere a emoțiilor, mă mai chinuie într-adevăr un talent nemaipomenit. Unul, pe care îl apreciez și la mulți alți prieteni sau colegi de-ai mei. Mai exact, talentul fenomenal de a fi optimist și pozitiv și tonic chiar și în contextul celor mai urâte și mai deprimante situații sau evenimente. Aptitudinea de a lua atitudinea potrivită. Impulsul de a vedea mai întâi ceea ce e bun și frumos în oameni, de a crede că nu există adulți, ci doar copii mai mari, de a gusta câte ceva din tot ce te înconjoară, de a te bucura fără jenă de o vorbă bună, de semnalul care anunță o pauză, de un ceai, de o ciocolată, de desene animate, de munte, de mare, de starea de visare dintre ele și de stânjeneală momentului în care ți se spune că ești aerian și tu să recunoști că da, pluteai fiindcă pentru câteva clipe ceva sau cineva te-a vrăjit.

Așa că dacă ăsta-i un talent, sunt de acord să mă chinuie cumplit iar dacă se mai crede că sunt plin de vrăjeală, ei… Măcar sunt și eu la modă acum când vrăjile sunt din nou în vogă și e vâlvă mare cu vâlvătaia violet.