Statuile de la Universitate

Le spunem ,,statuile de la Universitate” dar pasul nostru grăbit ne îndepărtează de locul unde cei patru făuritori de Românie vor reveni după un ,,exil” forțat în Parcul Izvor. Mihai Viteazul, Spiru Haret, (H)eliade-Rădulescu și Gheorghe Lazăr ajung la locul lor pentru a duce mai departe (însăși) povestea orașului.

Puțini știu însă că statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, de pe vechiul bulevard al Academiei, a fost acum un secol, ,,kilometrul 0” al orașului. O inaugurare cu lupte de stradă, asemănarea cu statuia Ioanei d’Arc sau discursurile înflăcărate de pe soclul său, fac din acest monument un reper al Bucureștilor.

Într-o perioadă nesigură, în care România încerca să-și redescopere identitatea și istoria, mai-marii orașului au hotărât să ridice un monument demn de o capitală europeană. Ideea unei statui dedicate voievodului Mihai a apărut în timpul pașoptiștilor. Însă de-abia după venirea lui Carol I, Primăria a comandat lucrarea …la Paris. Turnată în bronz, statuia lui Mihai Viteazul a ieșit din atelierul sculptorului Carrier Belleuse în 1873, devenind prima statuie din București care reprezintă o personalitate. Un an mai târziu, se constituie comitetul pentru amplasarea statuii. El stabilește că Dealul Mănăstirii Mihai Vodă este cel mai potrivit loc. Acolo urma să se construiască și o criptă pentru a fi depus capul voievodului. Pană la urmă, însă, Carol I este cel care decide unde să se așeze statuia. Și anume pe terenul fostei mănăstiri sf. Sava, în fața Palatului Universității.

De inaugurarea statuii se leagă și prima legendă. Se spune că România, încă sub puterea suzerană a Turciei, nu-și putea permite o asemenea recunoaștere a eroului de la Călugăreni și nici Austro-Ungaria nu ar fi văzut cu ochi buni sărbătoarea românului care a cucerit Transilvania. O altă vorbă care a circulat pe atunci punea la îndoială rezistența soclului de marmură. Însă lumea nu mai avea răbdare și nici sacul de pânză ce acoperea statuia nu le plăcea studenților care, au pus la cale o inaugurare cu forța. Un singur sergent de stradă păzea lucrarea deci planul părea cât se poate de simplu, dar poliția a intervenit și după lupte de stradă cu răniți de ambele părți, pânza a mai rezistat doar o săptămână. Până pe 8 noiembrie 1874, când, de ziua sf. Arhangheli Mihail și Gavril, Carol I i l-a redat orașului pe bravul Mihai. Atunci a apărut și a II-a legendă urbană potrivit căreia statuia este de fapt a Ioanei d Arc. Cert este că artistul francez primise pe lângă comanda de la București și o lucrare ecvestră a fecioarei din Orleans. Totuși există un sâmbure de adevăr și acesta se referă la asemănările izbitoare între caii turnați după aceeași machetă.

Prima statuie de la Universitate devine şi un simbol al Războiului de Independenţă. În scuarul său sunt aduse în 1877 mai multe tunuri capturate la Plevna ca recunoaştere, peste ani, a victoriilor pentru neatârnarea ţării. Iar turcii nu ne-au uitat şi, în timpul Primului război mondial când Bucureştii au fost sub ocupaţie străină, tunurile au fost cele dintâi obiecte trimise la Constantinopol. Aşa că, trecătorule, în pasul tău grăbit spre metrou sau autobuz să ştii că ai fost aproape de o statuie care a văzut multe în cei 136 de ani ai săi.