Solidaritate hibernală

Deşi e clar că la fotbal şi la politică se pricepe toată lumea, vremea (nu timpurile neapărat) scoate din când în când la iveală o pasiune latentă a românilor. Dacă în restul anului devotamentul reciproc al vecinilor se manifestă prin împrumutul fără rezerve de ciocane, cuie, zahăr, garnituri, cafea, siguranţe, bicarbonat sau izolir-band, iarna apare solidaritatea auto: cum intră oleacă alba-n gubernie, cum vezi pâlcuri-pâlcuri de colocatari trudind cot la cot pe principiul „toţi pentru unul, unul pentru toţi” întru rezolvarea ananghiei care priveşte încaltea Mercedesu' lu' dom' Administrator dacă nu Z5-u' ăleia de la doi. Cum însă în orice acţiune cât de cât colectivă trebuie să existe un lider de opinie, învăţăturile starostelui echipajului ad-hoc de (să-i zicem) ajustare a parcării în condiţii de iarnă tind să-i bulverseze pe toţi ceilalţi, iar pe şofer în special: „Aşa! Las-o aşa... Şi-acuma dă-i tare! Încet, încet...”

Cum-necum, într-un sfârşit gheaţa cedează lăsând loc armoniei cvartalice, exuberanţa participanţilor dând aripi şi nepoftiţilor împotmoliţi cu maşina în jurul blocului: „'Ai, dom'le, nu-mi daţi şi mie o mână de ajutor, că-mi patinează pă amândouă alea de tracţiune?” Spre ghinionul lui însă, drepturile neofitului sunt negate vehement de ocupanţii de iure ai parcării. „Pă' cin' te-a pus, mânca-l-ar tata, să parchezi aci?”; ori „Da' ce, bă, io vin la tine la bloc să-ţi ocup parcarea şi p'ormă te pun să mă scoţi din... zăpadă”?; sau, şi mai subtil, „Dacă n-ai 4x4 de ce nu stai, mă, acas'?” Nicidecum pentru că mila ar fi un sentiment uman, ci doar pentru că evacuarea nepoftitului ar elibera totuşi un loc de parcare, vecinii pun până la urmă mână de la mână şi-i scot din troiene şi pe cei care nu pot proba rezidenţa în zonă. Iar metoda devine algoritm: „Aşa! Las-o aşa... Şi-acuma dă-i tare! Încet, încet...”