Shopping în nume propriu

Deh, dacă pentru unii “maul” înseamnă doar grămadă spontană la rugby?! De unde să ghicească regulile de ordine interioară ale lăcaşelor de socializare offline?

De vreun an, carevasăzică, mare parte din magazinele de firmă care sălăşuiesc în mall-urile autohtone nu se mai mulţumesc doar cu cardul la plata elctronică; îţi cer şi buletinul! (Vezi Doamne, în felul ăsta evitându-se tot felul de situaţii neplăcute de care se pare c-au avut parte cu duiumul până la impunerea canonului cu pricina.) Nimic mai simplu – dacă faci cumpărături în nume propriu – deşi în mod normal PIN-ul ar fi suficient; mai dai şi cu plaivazul pe chitanţă. Măsura însă pare a avea cel puţin două efecte de recul: este înjositoare – pentru că te simţi ca ultimul om când te ştii curat dar fătuca de la casă îţi cere să-i demonstrezi cu acte (ei, nu altcuiva!) că eşti într-adevăr posesorul cardului; şi este discriminatorie – fiindcă persoanele cu handicap (locomotor de exemplu) încredinţează cu bună ştiinţă cardul unor apropiaţi pentru diverse târguieli. Sigur că există şi varianta cumpărăturilor online, dar asta presupune cheltuieli în plus.

Protestez împotriva acestei măsuri şi din considerente conjuncturale! Dacă-mi trebuie un... flintic, un ţiflic, o mămăruţă şi n-am mărunt sau cheş deloc, trebuie să mă legitimez? Pentru o apă plată (fără lămâie!) merge şi cu paşaportul? Şi-apoi ce-ar mai fi viaţa fără emoţia încredinţării cardului chiar şi pentru o seară partenerului de viaţă sau de apartament?!