Semnalizare prin miros

E uşor de observat pentru toată lumea că bicicletele sunt şi în România din nou la modă. La fel de uşor e de observat că, deşi traficul la noi e infernal, probabil din motive de macho-ism lumea nu poartă căşti de protecţie. Prin alte părţi, subiectul e luat mult mai în serios.

Deşi pare un obiect simplu, în spatele unei căşti de biciclist se află mii de ore de cercetare, menite să găsească forma cea mai aerodinamică sau ergonomică, sau materialele cele mai uşoare şi rezistente. De aceea, ele nu costă puţin. Iar pentru că sunt oarecum scumpe, lumea tinde să nu le mai schimbe când ar trebui – adică atunci când se crapă. Plus că uneori oamenii nu observă că s-au crăpat, pentru că defectul e greu sau deloc vizibil, putând să apară chiar la nivel microscopic. Şi inversa este valabilă – cei obsedaţi de siguranţă schimbă căştile chiar şi atunci când de fapt nu e nevoie, pentru că nu orice lovitură sau căzătură duce la crăpături.

Institutul de mecanica materialelor din Freiburg aplică o tehnologie existentă la polimeri: semnalizarea prin miros. Cercetătorii dotează materialul căştii cu capsule, care emană uleiuri odorifice în momentul în care apare o crăpătură, indiferent cât de mică. Capsulele sunt perfect izolate printr-un strat de răşină specială, iar când acesta se deteriorează în urma unei lovituri, capsulele emană un miros puternic şi avertizează biciclistul că ar trebui să-şi ia o cască nouă. Cu cât mai intens e mirosul, cu atât mai mare e deteriorarea suferită de cască.

Odată coaptă, tehnologia va putea fi adaptată şi la multe alte domenii, de exemplu la detectarea defectelor unor ţevi sau conducte. De exemplu, într-o maşină de spălat, unde accesul la furtunele aflate în interior e foarte dificil, mirosul ar putea avertiza asupra unor crăpături microscopice, iar astfel se poate reduce riscul inundaţiilor.