Scobitoarea

Se zice că aţa dentară ar fi mai eficace decât scobitoarea. O fi, nu zic, da' cred că alocatul de timp special pentru evacuarea rămăşiţelor dintre dinţi ţine mai mult de latura... aplicată a chestiunii – cumva pe... „demarcaţia periuţă-pastă-periaj”. Adică te dedici cu toată fiinţa acţiunii cu pricina. Pe câtă vreme scobitoarea îţi lasă o oarecare libertate de mişcare, de concentrare, de dialog chiar! (Guma de mestecat ar fi regina libertăţii de mişcare, dar nu mi-am propus acuma să fac... baloane!)

Succesul scobitorii nu se datorează însă exclusiv acţiunii sale de bază. Din scobitori se pot clădi adevărate opere de artă, cum ar fi sculptura gigant realizată de albanezul Saimir Strati din nu mai puţin de 1.500.000 de... bucăţi, lucrare intrată evident în Cartea Recordurilor alături de multe altele (mai mărunte ce-i drept) care înfăţişează replici în miniatură ale unor construcţii celebre, personalităţi, etc.

Tot cu scobitori şi-au făcut şi alţii de cap: unul şi-a înfipt în barbă ca la vreo 2747 unităţi, altul a sculptat o scobitoare şi-a făcut din ea un lănţişor cu zale cu tot, ba chiar un american care s-a apucat de treabă în adolescenţă a terminat pe la vreo treizeci şi ceva de ani o mândreţe de... montagnes russes (pentru bile) asezonat cu aproape toate elementele specifice oraşului San Francisco, totul făcut numai şi numai din scobitori. (Mai puţin bilele...)

Să mă întorc totuşi pe latura de strict necesar a scobitorii. Nu doar curăţarea dinţilor îi conferă acest rang! De câte ori n-aţi ornat un platouaş cu diverse rulouaşe umplute însăilate cu una-două scobitori? Pe acelaşi platouaş, pe altul sau în paharul de vermut nu le stă mai bine măslinelor înfipte-n scobitori? Ba chiar şi la cuptor – o scobitoare bine rumenită nu face cât... zece?

Şi-am ajuns la cea mai interesantă întrebuinţare a scobitorii, una fără de care unii chiar nu pot trăi. Există oameni pentru care încă mai e un reflex ca după masă să poarte o vreme scobitoarea între dinţi. Există însă alţii (o specie!!) la care reflexul presupune instalarea ei acolo la ieşirea din casă; ştiu că nu prea se mai poartă, dar poate unii îşi mai amintesc câtă prestanţă oferea ea prin cartier de-acolo, din colţul gurii – semn clar al influenţei, potenţei şi... indiferenţei purtătorului. În ultimul timp ea a fost înlocuită – pe acelaşi principiu, al etalării muşchilor în lipsa creierului – cu gipane, merţane, badigarzi, fetiţe cu fiţe, revolvere pe la cingătoare, lanţuri cu zale de trei ţoli dinspre gât înspre burdihan, manele la maxim şi judecată la minim. Scobitoarea îi făcea măcar să pară ceva mai puţin ameninţători.

Eh, da' se mai schimbă lumea, vremurile, moda... Cine ştie, poate mâine-poimâne o să-i vedem pe stradă purtând pe degete ghiuluri din gumă de mestecat, rotindu-şi prin mall periuţa de pe-un maxilar pe altul, în timp ce aţa dentară le-atârnă sexy din colţul gurii înspre... genunchi.

Sigur că fără scobitori s-a trăit mult şi bine. Lumea însă s-a scobit printre dinţi dintotdeauna. Prima maşină de făcut scobitori, apărută abia în 1869, a fost proprietatea unui anume Charles Foster – american de felul lui pare-se – dar nu e clar dacă el a şi inventat-o ori doar a... pus mâna pe ea. Cert e că de-atunci nu s-a mai chinuit nimeni cu barda-ntr-o mână şi degetele în cealaltă să-şi facă scobitori la bucată!