Poșta incognito

Ultimul bastion al erei pre-informaţionale; ultima profesie cu care n-avea nimeni nimic de împărţit; ultima meserie la care mă aşteptam să se practice incognito! De frica tâlharilor şi până la repartizarea unei gărzi de corp, poştaşul bucureştean, cel puţin al meu – deşi am aflat între timp că nu e singurul, umblă în civil. “Şi ce să-ţi fure, nea Vasile, am făcut eu ignorant mai alaltăieri când mi-a bătut la uşă, scrisorile?” În ignoranţa mea şi obişnuit parcă dintotdeauna să-mi primesc onorariile pe card, n-am realizat că omul umblă zilnic cu bani în geantă, iar în zilele de pensie chiar cu o grămadă de bani. “Mi-e frică, domne, dacă-mi dă în cap? Banii sunt asiguraţi, da' ţeasta mea nu!”

Nu ştiu dacă renunţarea la uniformă le va rezolva poştaşilor problemele de pe teren; la capitolul prestanţă pierd oricum... Pe vizor nu se vede decât un ins oarecare, cu o geantă oarecare, care pare mai degrabă dubios: “Poştaş? Ingenios, vericule...”, i-or fi spus mulţi din cei la care nu ciocăneşte pe abonament. Totuşi dincolo de frica altfel explicabilă a funcţionarului – nu puţini poştaşi au fost atacaţi pe stradă şi chiar mutilaţi pe viaţă pentru banii din desagă – rămâne problema de imagine: Poşta Română vine incognito! Urmează Fiscul; deocamdată lucrează... prin poştă...