Pleonasmul

Pleonasmul e uneori supărător, atunci când ne dăm seama că e pleonasm, adică atunci când observăm că sunt folosite două cuvinte cu aproximativ acelaşi sens. Dar nici vânătoarea de pleonasme nu mi se pare a fi ceva plăcut. Mai ales pentru şcolarii care trebuie să-şi mai încarce mintea cu ceva ce-i va ajuta eventual să conteste cu entuziasmul lor iconoclast celebrul vers „Cobori în jos Luceafăr blând”.

Pe de altă parte, pleonasme cu adevărat supărătoare şi care parazitează discursurile, chiar scrise, cum ar fi un „dar însă” plasat emfatic şi doct la începutul unei fraze, trec adesea neobservate şi necorectate. În acest caz, alăturarea a două cuvinte considerate banale, dar sinonime, poate scăpa uşor neobservată. Dar să nu credeţi că exemple de fraze care conţin „dar însă” nu sunt culese cu grijă, analizate şi utilizate pentru vreun exerciţiu de gramatică destinat culegerilor de gimnaziu! Greşeala e totuşi reală, iar explicaţia prin care poate fi combătută nu este foarte complicată. În DEX găsim conjuncţia adversativă „însă” explicată ca fiind soră bună cu „dar”, iar în dreptul lui „dar”, care atunci când este conjuncţie „leagă propoziții sau părți de propoziție adversative”, apare amintit şi „însă”. În plus, „dar” mai este sinonim şi cu „totuşi” sau „ci”.

Aşa că „dar însă totuşi” e un debut parcă prea... tumultuos de frază. Dar cine ştie de câte ori combinaţia nu a fost salvatoare pentru a abate atenţia de la chestiuni mai grave. Limbajul are câteodată propriile-i, aproape nevinovate stratageme care ne pot ajuta, de exemplu, să tragem de timp. Poate după cinci conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale cu sens adversativ, înşirate una după alta, îţi aduci aminte şi ce trebuie să spui de fapt...