Pilaf ca la Muntele Athos

Viaţa la mănăstire presupune impunerea unor restricţii, inclusiv în alimentaţie, pe care oamenii de rând le pot aplica atunci când credinţa lor îi ridică la un asemenea nivel de înţelegere.

Sunt diferenţe la fel de vizibile şi între ceea ce mănâncă un monah care trăieşte în sânul unei comunităţi monastice şi hrana asceţilor. Alimentaţia acestora cuprinde ierburi, rădăcini, fructe sălbatice sau uscate, miere sălbatică şi, în afara postului, lapte de capră. Carnea este exclusă din hrana călugărilor – excepţie făcând acei monahi pentru care starea de sănătate impune consumul moderat de carne (în astfel de situaţii, Biserica este discretă şi tolerantă, dând dezlegările necesare). Cu excepţia zilelor de post, se mănâncă însă peşte.

Multe reţete au două variante: pentru zile de post şi pentru zilele obişnuite (cînd între ingrediente se regăsesc şi laptele, brânza, ouăle, vinul, uleiul). Reţinerea de la consumul de ulei (miercurea, vinerea şi în zilele Postului Mare, mai puţin sâmbetele, duminicile şi sărbătorile împărăteşti din acest post) se numeşte în greceşte „xerophagia“. Vechile cărţi de ritualuri bisericeşti menţionează exact care sunt zilele cu restricţie.

Un „Pilaf ca la Muntele Athos”, învăţat din „Jurnalul de bucătărie” este o apropiere posibilă de spiritul postului la mănăstire.

Se folosesc: 500 g de mazăre, 200 g orez, 3 cepe, ulei de măsline, sare, piper. Se sotează uşor mazărea, apoi se pune-o într-o strecurătoare să se scurgă. Se curăţă cepele, se spală şi se taie mărunt, apoi se călesc într-o tigaie cu ulei. Se adaugă mazărea şi orezul, se călesc puţin împreună, apoi se toarnă un litru de apă. Se lasă să fiarbă totul la foc mic până scade bine zeama. Imaginaţia poate funcţiona acum şi pilaful mai poate accepta mărar, apoi măsline şi pătrunjel pentru decor, dacă nu cumva se aplică şi aici vorbele matematicianului J.R. Newman – „Ipocrizia este vaselina relaţiilor sociale”.