Părerea mea

În România, datul cu părerea este sport naţional. Aproape toţi au opinii despre orice şi oricine. Inclusiv eu, acum, îmi dau cu părerea despre… cei care îşi dau cu părerea.

Internetul este inundat de sofisme şi cugetări, multe dintre acestea inutile. Mai întâi sunt blogerii. Specie dezvoltată în ultimii ani de când spaţiul virtual a devenit un fel de Turn Babel. Aici găseşti tot felul de basme, găngurite într-o limbă rom-engleză, despre cum posesorul de blog, de multe ori un tip celebru doar pe scara lui de bloc, ne împărtăşeşte din trăirile cotidiene: cât de cool a fost la nunta lui şi ce mişto în luna de miere. Şi pentru ca tabloul să fie complet, salata literară trebuie musai asezonată cu o poză în care proprietarul de truisme ne zâmbeşte dintr-un 4x4. Desigur, nu toate blogurile produc maculatură. Sunt unii pe care chiar merită să-i citeşti, de multe ori persoane publice care şi-au căpătat notorietatea înainte de a intra în mediul virtual.

Apoi sunt forumiştii. Dependenţi de propriile păreri, postatorii pe internet işi exprimă convingerile despre orice şi oricine, după cum ziceam la început. Forumiştii pesimişti comentează, de obicei, cu acelaşi grad de revoltă, fie că e vorba despre criza mondială, fie despre apa de ploaie. Cei optimişti işi exersează glumele, reuşind, uneori să producă sare şi piper.

Românii şi-au câştigat, după ’90, libertatea de exprimare, dar au pierdut esenţa zicalei că vorba multă e sărăcia omului. Părerea mea!