Paella

În evoluţia culinară post-decembristă, după arăbisme şi americanisme, macaroanele au devenit "paste" (linguini, tortellini, tagliatelle, penne, cannelloni), toate formele, toate umpluturile, sosurile, condimentele. În bucătăriile de acasă gospodinele încep să arunce în mâncare cardamon, curry, turmeric şi verdeţuri de Provenţa. Apar restaurante fusion - un pic de Orient, un pic de franţuzesc cu o fărâmă creolă, ea însăşi o bucătărie combinată. În plin fusion, un lucru sigur n-a pierit - grătarul.

Un cetăţean complet actual nu este neapărat cel care participă în activitatea agorei (fie şi numai prin vot), ci mai cu seamă consumatorul. Iar campaniile electorale şi campaniile publicitare sunt feţe diferite ale aceleiaşi monede. Participarea sezonieră la solduri este uneori mai importantă decît exprimarea opiniei politice; de aceea strategiile campaniilor electorale au înţeles şi integrat acest fenomen, iar grătarul este la mijloc.

Să ne mai bucurăm de o iluzorie pace electorală cu o paella, exersând gusturi trans-naţionale atît de tentante.

Se încinge uleiul într-o tigaie mare şi adâncă, se adaugă o ceapă tăiată mărunt, usturoiul zdrobit (2-3 căţei) şi pătrunjelul. Se călesc împreună. Se adaugă o linguriţă de şofran, supă de zarzavat sau pui, piept de pui tăiat bucăţi mai mari, 2 ardei graşi tăiaţi fideluţă şi se sotează până când carnea de pui se albeşte. Se toarnă 200 de g de pastă de tomate subţiată cu puţină apă şi zahăr şi se amestecă. Se pun 4 ceşti de orez şi 6-7 ceşti cu apă şi se lasă să dea în clocot. Se sărează, se piperează şi se fierbe. La reţeta clasică valenciană se pun şi creveţi şi, în definitiv, de ce n-aţi lăsa fantezia să producă. Dar, atenţie! După Isaac Asimov (scriitor evreu american născut în Rusia), prima lege a nutriţionismului este: „dacă are un gust bun, înseamnă că-ţi face rău”.