NaCl

NaCl – clorură de sodiu! Asta-i sarea-n bucate, alimentară, de masă şi... cum i-o mai zice.

Pe toate drumurile noastre toate (şi ieftină... mai ceva ca brânza), sarea e cam singura bogăţie naturală a României care nici nu fluctuează pe burse, nu e nici subiect de scandal şi nici nu dă semne să se termine prea curând, de vreme ce încă de pe la 6050 îen (până şi wikipedia notează!) prin părţile noastre se extrăgea sare din apă curgătoare, după cum dovedeşte situl arheologic Poiana Slatinei de lângă izvorul sărat din Lunca, astăzi în judeţul Neamţ; şi tot astăzi cât îi ziulica de lungă scoatem cavazzică sare din pământ, da' tot mai rămâne cât să ne turnăm în cap, să ne punem pe coadă ori să dăm la alţii pe ochi frumoşi câteva milenii de-acum încolo. Ba ne-am permis de-o vreme-ncoace să şi închidem niscaiva exploatări saline şi să le facem ori sanatorii pentru afecţiuni respiratorii, ori obiective turistice, ori, ideal, şi-una şi-alta.

Cu toate astea oscilăm doar în jurul locului 15 printre ţările... dătătoare de sare ale lumii, cu un procent şi ceva din totalul producţiei mondiale, la ani lumină distanţă de podium, pe care şed în ordine SUA cu vreo 22 de procente, China cu 17 virgulă nu ştiu cât, plus India – un pic peste 7 la sută.

Ca şi alte păstrătoare pe termen lung pentru diferite „producte” comestibile (alcoolul de-un par example), şi sarea face ravagii dacă e consumată în exces. Problema e că dacă în cazul alcoolului formula „cui pe cui se scoate” are o oareş'ce acoperire, în cazul supradozelor de sare nu există niciun remediu... tip pansament. E-adevărat, n-am auzit de pierderi ale cunoştinţei din cauză de exces de sare, dar dacă ascultai galeria Rapidului în anul ulterior câştigării ultimului lor titlu naţional la fotbal, te-ai fi convins că beţia scandărilor cu „sare” duce câteodată la agramatism: „Cine sare? Campionii!” fiind la momentul respectiv un fel de incantaţie de revenire din şocul câştigării campionatului...

Să revin la clorura de sodiu – spuneam resursă naturală aparent inepuizabilă a României, dar pe nedrept câteodată menţionată la „şi altele” ori uitată de-a dreptul, poate de-aia găseşti mai degrabă sare de mare decât de mină pe rafturile supermarket-urilor, de ţi se strică murăturile cât ai zice... „iodată”. Chiar, la polei de care s-o pune: grecească – de un leu suta de grame, sau de-a noastră – de mănânci gogonele până-n mai?

Gata, nu mai pun sare pe rană, cui îi sare-n ochi că nici sarea de murături nu mai e ce-a fost – bine, cui nu – n-are decât... Şi-aici e o discuţie, că „cine” sare poate să fie şi câine, iară numai cine nu... nu! Asta-i: NaCl!