Mașina

Înainte vreme, pentru procurarea strictului necesar era nevoie de trei factori... îngemănaţi: bani – de-ăştia în general erau; timp – să zicem că şi de-ăsta se găsea; şi răbdare – eh, cu asta era mai dificil, dar dacă te duceau părinţii ori bunicii de mic... pân' la cinci ani deveneai expert! Al statului la coadă... Astăzi, pentru cam aceleaşi achiziţii trebuie să îndeplineşti doar două condiţii: 1 – să deţii măcar o urmă de entuziasm (că nu poţi să te duci la supermarket demoralizat şi să te-aştepţi să ieşi de-acolo viu şi nevătămat) şi 2 – să ai o maşină. (Că nevasta vine de la sine...)

În puţine cazuri însă, volumul cumpărăturilor cotidiene e cel care determină tipul maşinii achiziţionate. Nici dorinţele ori visele nu sunt hotărâtoare. Cel care atârnă cel mai greu în luarea unei hotărâri de genul ăsta rămâne hazardul – în sensul că nu ştii niciodată de unde sare iepurele la preţ de dumping sau ţi se-arată mântuirea în chip de 4x4. Sigur, există şi o doză consistentă de subiectivism – că doar nu cumpără nimeni cu de-a sila o maşină (de regulă...) – dar asta ţine exclusiv de cumpătul fiecăruia, cumva pe tiparul...

„Spune-mi ce maşină ai, ca să-ţi spun cine te crezi!”

Având totuşi în vedere mini-boom-ul economic premergător crizei, când tot mujicul îşi înghesuia familionul în garsonieră ca să-şi ia Merţan iar în faţa blocurilor de nefamilişti erau mai multe BMW-uri decât câini comunitari, putem spune că personalitatea românilor e atât de complexă... încât de la tată la fiu maşinile diferă ca de la cer la pământ.

Pasămite nostalgicii şi resemnaţii au rămas la Dacie, că de unde n-a fost mai mult nici n-avea cum să mai vină peste noapte! (Aşa or fi gândit şi ăi de se ocupă de noile destine ale automobilului naţional – de-aia la ce preţ are Loganul prinde vezi bine şi pe la alţi sărăntoci; sloganul să şi-l mai schimbe şi pot să spargă piaţa şi în Paradis: „De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult!”) Sinucigaşii ori inconştienţii – nici ăştia puţini – nu-nţeleg din păcate că Tico sau alt model de-ăsta „Smart” e maşina perfectă doar în oraş; în afara lui accidentele, deşi sunt statistic mai puţine, se produc la viteze mai mari, iar cum fabricanţii nu menţionează în instrucţiunile de folosire că „un prim accident serios” este de obicei mai mult decât poate duce un model mini...

Conservatorii – marea masă – merg pe modele clasice, nici prea-prea nici foarte-foarte, nici prea noi nici prea vechi, nici prea ieftine nici prea scumpe, nici prea japoneze nici prea coreene... Renault sau Opel să fie, că de restul – Volvo, Forduri şi Fiaţi – s-o găsi cineva să le ia şi p-alea... Ce să mai! Optimiştii încă folosesc Skoda şi Volkswagen, maneliştii cel puţin Audi, mai vezi şi câte-un excentric cu Trabant ori Broscuţă, mai un masochist cu Lada, mai o Decapotabilă cu câte-un flăcău fără cap... asta, fără minte...

Şi-ajungem la „Magnetul de pipiţe”, „Tancul duduilor” sau „După mine, potopul” – cum ar fi normal să li se spună, indiferent de marcă, monştrilor 4x4 care au cotropit ţara. Iar cu Ştefan mort, Mihai statuie, Ţepeş legendă şi Criza dovedindu-se şi ea neputincioasă, nu putem decât să ne plecăm în faţa evidenţei, citez: „fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” – am încheiat citatul. Aşa o fi! Dar pe pământ cei mai mulţi conduc un 4x4 şi bag mâna-n foc că mai bine de jumătate dintre ei nu ies cu maşina din oraş decât o dată, de două ori pe an. Pentru cine nu înţelege, precizez că maşinile cu tracţiune integrală sunt ideale pe drumurile de munte, pe alea desfundate sau... unde nu-i asfalt. În oraş consumă mult şi fără folos, iar la ce haos e-n România... fix astea lipseau din parcările care văd că nu numai că nu se mai înmulţesc nici măcar pe cale artificială, dar sunt de-a dreptul ameninţate cu dispariţia! Şi nu de cine ştie ce dăunător neidentificat, ci chiar de onor administraţiile locale, trecute şi viitoare, distrugătoare şi de mediu şi de urbe...

Na, că m-am încins! Şi-am uitat să-mi fac şi rugăciunea zilnică de cetăţean, apropitar, şofer şi alegător: „Ia-le, Doamne, şi lor – primari, consilieri, candidaţi şi alţi... prelaţi – măcar pentru o zi locul de parcare garantat de foncţie şi fă să fie ca să n-aibe nici acasă unul acontat, să afle şi domniile lor cum e adevărata viaţă a şoferului la oraş! Amin.”