Luptele electorale de-acum 100 de ani

Acum un secol, votul la români se baza pe două categorii de alegători. Primii, cu ,,dare de mână”, mari moșieri, industriași sau orășeni bogați, făceau parte din colegiile superioare și cotizau bani grei ,,la partid” iar mica negustorime și funcționarii, adică cei cu ,,dare din mâini” susțineau în general tabăra care trebuia să iasă. Drept de vot aveau doar bărbații care plăteau un impozit, oricât de mic.

Listele electorale și mai ales tabelul ,,combatanților” erau ținute de oamenii fideli primarilor și prefecților, adică polițiștii. Împreună cu vardiștii și spirtarii, dar în civil, animau apoi lucrau masele. Operațiunea se făcea in corpore și … cu vadra. Lucrătura însă, nu mergea decât individual. Cei recrutați de ocazie trebuiau și supravegheați. Când porneau la vot, alegătorul primeau bumașca – o bancnotă de 20 de lei ruptă de la jumătate, iar cealaltă parte imediat după ce din secție se transmitea că a votat bine. Dacă respectivul nu respecta indicațiile, polițiștii îi desenau cu creta o cruce pe spinare pentru ca cei de afară să-i schimbe culoarea politică, făcându-l vânăt. George Costescu, unul dintre marii cronicari ai Bucureștiului din Vechiul Regat, ne-a lăsat și numele celor mai renumiți ciomăgari: Scofiță, Vână de Bou, Falcă de Măgar și Ionică Lungu în culoarea de verde, Temelie Trancă cât Hercule în culoarea de Negru, și Nenea Iancu Decalitru în cea de roșu, după metoda cu care opera. La alegeri ei se găteau în costumul lor tradițional de jarcaleți, iar ca accesorii purtau la mâna dreaptă câte o curelușă de care atârna – așa, ca de fason – o bâtă de lemn noduros care se rupea foarte rar. Dar nu era nicio problemă pentru că pe atunci gârla nu era canalizată și parii de la ulucile de împrejmuire se găseau în tot orașul.

Obiceiul pământului cerea ca în dimineața alegerilor birourile de votare să fie luate cu asalt. Cei care veneau mai devreme, de obicei oamenii poliției, ocupau localul și împiedicau pe adversari să pătrundă. De aici confruntările cu tot arsenalul: asediul cu pietre din caldarâm, apărarea cu ardei iute pisat aruncat în ochi uneori chiar și focuri de revolver trase de agitatori sau de spionii taberei adverse. Învălmășelile erau de neînchipuit, câteodată doar șarjele jandarmilor călare mai despărțeau mulțimea iar a doua zi, în ziarele partizane se făcea bilanțul, evident cu înflorirea datelor și dramatismul de rigoare.

După scrutin, învinșii își căutau dreptatea la Rege dar cu toate dovezile strânse, alegerile nu prea se anulau. După faptă și răsplata. Pentru cei care au pus osul la treabă, partidul avea pregătit ciolănașul sau mizilicul. Ciolănașele erau posturi împărțite de la primarul ales care își punea oameni prin spitale sau chiar cimitire – pentru că și răposații votau la nevoie, iar mizilicurile, mai mărunte și de multe ori provizorii, însemnau câte o slujbă de vătaf, pavagi, lampagiu sau controlor de piețe. Dacă se nimerea ca omul să știe și puțină carte, era pus practicant pe la vreo judecătorie dar tot timpul se ținea cont de condiția socială. Astăzi vremurile și metodele s-au mai schimbat nu însă și năravurile electorale.