Liniștea de după...

Nu mi s-a părut! Faţă de anii trecuţi, tulburările digestive, cele neuropsihice şi furia SMS-urilor cu iepuraşi ori învieri în rime de doi bani s-au mai potolit. Nici la biserică nu prea şi-a mai dat nimeni în petec – nu s-au mai etalat ţinute, nu s-au mai vândut brăţări fosforescente iar cvasi-credincioşii de circumstanţă nu s-au mai îmbulzit ca-n alte dăţi la uşa bisericii ca să-i vadă... Dumnezeu ştie cine! După o perioadă grea, poate cea mai grea din ultimii douăzeci de ani, de Paşti, românii şi-au tras în sfârşit puţin sufletul. Sper să dureze...

Am avut însă ocazia să văd înainte de Paşti două clasice spaniole şi unul englezesc: Real-Barca de două ori chiar şi una bucată Tottenham-Arsenal. Derby-uri de tradiţie, orgolii peste orgolii, suspans cât cuprinde, fotbal după definiţia care i se dă jocului ăstuia în alte părţi ale globului – cu joc, spectatori, spectacol... ce mai, toată garnitura... Spuneam că românii şi-au mai tras sufletul. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Inclusiv spectatorii – câţi or mai fi fost la blândul altfel Steaua-Dinamo, care altădată ar fi prevestit din capul locului că măcar douăzeci şi ceva de mii de oameni, câţi încap pe stadionul din bd. Ghencea, vor face uz de adrenalină cât pentru câteva sute de mii...

Spre diferenţă însă de spanioli şi englezi, pentru care evenimentele amintite au fost reale sărbători, pentru românii martori la meciul de aseară a fost o palidă amintire a încrâncenării din alte vremuri... Totuşi spre uşoara mea suprindere (că nici pe mine nu mă mai pot surprinde chiar aşa de multe lucruri...) Steaua-Dinamo a încetat să mai fie un meci; evenimentul (dacă îi putem spune şi-aşa) fiind transmis de o televiziune... şi ea, prin simpatie, cât un purice. Meciuri mai vezi doar în interminabilele tocşouri în care se bat în vorbe goale patroni şi comentatori pe care nu mai are nimeni nervi şi timp să-i asculte... Nici tribunele nu mai sunt ce-au fost... Au obosit probabil şi împătimiţii care altădată şi-ar fi tatuat şi pe suflet culorile fostelor mari cluburi să mai umple degeaba tribunele. Peste marile stadioane ale patriei pare să se aştearnă încet-încet liniştea unui joc de şah mânuit de la depărtare de păpuşari care calculează fie în euro-milioane ipotetice, fie în pari-pronosticuri profitabile – rezultate echitabile, achiziţii meteorice sau cine mai ştie ce inginerii care pot face într-un sezon campioane echipe de divizia C şi retrogradabile legende uitate ale unui fotbal din alte vremuri... Aştept cu o curiozitate bolnavă ziua când – după ce se vor fi lămurit că nu mai poţi cere sute de milioane pe un circ de doi bani – marii maeştrii ai micului ecran vor constata că nu mai au de ce să impună cluburilor standarde pentru număr de spectatori la terenurile de joc. Întrebarea va fi, la alegere, care spectatori sau... care spectacol?