Liniște! Se filmează!

Nu ştiu sincer cauza, nu sunt de specialitate, dar efectul e deja supărător. La cinematograf nu e atât de evident, de-aia probabil că la distincţiile internaţionale acordate filmelor româneşti nu s-a ţinut seama. La televizor însă vizionarea unui film românesc e o aventură. Când îţi sparge timpanele, când te chinui să le citeşti actorilor pe buze. Au trecut douăzeci de ani de la revoluţie, s-au făcut şi filme pe tema asta, dar metehnele se păstrează cu sfinţenie: în filmele româneşti te omoară sunetul! Bine, nu ţii cont de vecini, nici de vecinii de apartament, dar de propriile-ţi urechi parcă nu-ţi vine să-ţi baţi joc.

Recunosc că mi-am supus ieri la cazne telecomanda oscilând nemilos între minim şi maxim cu butoanele de volum vizionând o producţie autohtonă relativ recentă. Că vorbesc, că se ceartă, că se roagă, scuipă, cântă sau înjură, personajele filmelor româneşti nu se-aud! Când se face linişte, zgomotul de fond începe să fiarbă uşor, iar când se schimbă cadrul şi se dă drumul la alămuri dă în clocot! De-aia n-ai încotro şi te-apuci să maltratezi telecomanda: mai tare, mai încet, mai tare, mai încet. Până la rezolvarea pe cale amiabilă şi tehnică a acestor probleme, propun soluţia de compromis şi cu telespectatorii şi cu vecinii şi cu arta: SUBTITRAREA! Aviz televiziunilor: pentru a fi apreciată, arta trebuie mai întâi înţeleasă, desluşită. Filmul românesc e deja bine văzut şi în lume şi acasă; de auzit nu prea se-aude...