În comerțul cu aerul, România a pierdut miliarde de euro

Certificatele de poluare sunt o afacere atât de bănoasă încât, dacă o faci bine, câștigi suficient cât să cumperi manuscrisele lui Cioran și să le donezi Academiei. Nu se știa mult mai mult despre comerțul cu aer până la sfârșitul săptămânii trecute. Duminică însă, Comitetul de Conformare a Protocolului de la Kyoto a suspendat tranzacționarea certificatelor de către statul român, după ce semnalase o serie de nereguli încă din luna iulie. Ce înseamnă exact acest lucru și ce sunt certificatele de emisii de gaze de seră?

Practic, e vorba de privatizarea aerului. Comisia Europeană stabilește cantitatea maximă de dioxid de carbon pe care țările Uniunii o pot emite într-un an. Fiecare țară primește o cotă parte din total. Apoi, țările, prin autorități naționale, împart cota alocată mai departe, doritorilor de poluare. Un combinat metalurgic, de exemplu, care calculează că scoate pe coșuri o mie de tone de dioxid de carbon pe an, are nevoie de o mie de unități alocate. Unitățile pot fi tranzacționate liber. Dacă fabrica respectivă a poluat mai puțin, și rămâne cu o sută de unități, le poate vinde mai departe. Cumpărătorul este o companie care poluează mai mult decât era stabilit, și are nevoie de certificate. Aceasta e varianta schematică a procesului, pentru că între combinatul care vinde și cel care cumpără se pot afla mai mulți intermediari.

În 2008 România a primit voie de la Uniune să arunce în atmosferă 76 de milioane de tone de dioxid de carbon pe an, pentru o perioadă de cinci ani. Statul a împărțit unitățile mai departe fabricilor. Unul din puținele avantaje ale faptului că avem o industrie subdezvoltată este însă acela că nu prea mai avem cu ce să poluăm aerul. Așa că alocarea certificatelor s-a dovedit a fi mai mult decât generoasă. Pur și simplu, autoritățile române s-au trezit cu un cadou de mare preț: o grămadă de certificate rămase după ce s-au împărțit unitățile poluatorilor.

Vorbim de un tezaur a cărui valoare a fost estimată într-o analiză HotNews la circa trei miliarde de euro. Dacă ar fi fost vândute la timp. Nu au fost însă. Și nu au fost vândute deloc, pentru că autoritățile nu au reușit să creeze cadru legal. Ministerul Economiei nu se înțelegea cu Ministerul Mediului asupra destinației banilor care urmau să vină. Când au adoptat legislația, autoritățile au constatat că trebuie să o schimbe, și așa mai departe, până când Comitetul de Conformare a Protocolului de la Kyoto, organismul internațional care supraveghează tranzacțiile, a decis că e destul. Comitetul a interzis statului român să vândă surplusul de unități, unități pe care oricum nu știa cum să le vândă, însă a limitat și tranzacțiile operatorilor privați.

Situația ar fi comică dacă nu ar fi vorba de sume uriașe de bani. E ca și când doi pierde-vară ar primi de la un străin un geamantan cu bijuterii. E al lor, trebuie doar să se ducă la piață să îl vândă. Însă cei doi se ceartă pe ce să cheltuiască banii obținuți. Si se ceartă vreme de patru ani, până când străinul vine și își ia geamantanul înapoi.