Gânduri de Ziua îndrăgostiților la români

Ce promisiuni frumoase şi fascinante ca nişte profeţii în poezii și melodii: « mai degrabă se schimbă lumea decât sentimentele mele » sau « râurile vor seca dar dragostea mea nu va înceta » – păi, te pui cu ea, cu iubirea, nu prea cred!

Bună dimineaţa, sunt Dan Creţa şi bună să vă fie inima şi recepţia şi viaţa asta minunată şi plină de dragoste de toate felurile fără de care lumea s-ar duce de râpă cât ai spune: ură. Iubirea e un sentiment cardinal care mişcă tot ce ne înconjoară.

Astăzi de 24 februarie în ziare, la tv şi la radio, în articole fierbinţi şi emisiuni tematice pline de culori calde, amorezi şi cupidoni, inimioare sau declaraţii de dragoste, toţi spun că trebuie sa ne iubim neaparat, să iubim iubirea asta care de Valentine’s Day sau Dragobete sare în ochi mai abitir decât în alte zile.

Sărbătoarea autohtonă echivalentă cu Ziua Îndrăgostiţilor era, în urmă cu zeci de ani, în mare vogă în țara noastră, Dragobetele fiind o sărbătoare memorabilă, în primul rând, pentru momentul special în care tinerii satelor plecau în poieniţe la adunat de ghiocei şi alte plăntuţe sau la alergat după fluturaşi și buburuze. Apoi dintr-odată băieţii începeau să alerge după fete. Ca să le tragă de codiţe, credeți? Nu, ca să le sărute. Dar nu mult, nu se giugiuleau. Deşi ne vine greu sa credem, viaţa era în alt fel orânduită. Pe atunci lucrurile se desfăşurau mai lent, cu multă blândeţe. De obicei, când unui baiat îi plăcea o fată, alerga dupa ea până o prindea sau până se lăsa ea prinsă. O dată capturată, o săruta uşor, scurt, sau poate pasional, franţuzeşte. Nu ştim sigur, ştim doar că aceste săruturi erau un fel de logodnă prin care tinerii îşi mărturiseau afecţiunea.

Vă recomand tuturor sa schimbaţi puțin orânduiala şi să vă iubiţi ca şi cum ar fi Ziua Îndrăgostiţilor în fiecare zi.