Fermoarul

Cu cât mai lejer cu atât mai bine. Când n-ai încotro însă, iar strictul necesar impune mai multe... straturi, n-ai ce face! Iarna, mai ales, te-apucă pandaliile de când te hotărăşti şi până reuşeşti să ieşi din casă, tot îmbrăcându-te. Pune şi-aia, pune şi-ailaltă, fular, mănuşi, glugă, trage, potriveşte, încheie...

„Încheie!!!” – eh, aici apar... năbădăile. Dumneavoastră ce preferaţi?

„Dispozitiv format din două şiruri de dinţi, ce se îmbucă unii în alţii cu ajutorul unei mici piese mobile, folosit pentru încheiere”. Aşa zice de fermoar la scriptură! La... DEX.

La „Mercerie” e mai simplu:
- De care doriţi: de plastic ori de metal?
- De-un metru!

De „şliţ” încercaţi direct la croitor – stocurile sunt încă în parametri; după inererentele peticiri cotidiene, înlocuirea nasturilor de la pantaloni cu fermoar fiind principala activitate a meşterilor din ziua de azi. Care-ar fi avantajul? Păi în primul rând... câştigi o mână. E drept că n-am întâlnit încă persoana care să nu-şi fi prins vreodată... ceva în fermoar; cât despre comoditate, eficienţă şi... obişnuinţă însă, toată stima pentru... iluminatul care s-o fi gândit cândva să pună fermoar la blugi şi întreg dispreţul de care sunt capabil pentru nefericitul căruia i-a trecut prin cap să se întoarcă la nasturi.

O istorie a fermoarului de pe site-ul about.com identifica începuturile agregatului încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, însă subliniază că – deşi întru-totul binefăcător – a fost nevoie de vreo 80 de ani ca să înceapă să intre regulat în vieţile pământenilor. Abia în 1937 fermoarul a caştigat definitiv bătălia cu nasturii, când creatorii francezi de haine, care dădeau şi pe atunci tonul în moda internaţională, l-au preferat finalmente în componenţa pantalonilor... Pe urmă bag seama că s-or mai fi răzgândit, de avem astăzi un oarecare... armistiţiu (sau echilibru) între fermoar şi nasture.

Deşi în alte cazuri... de-astea n-am auzit de vreo reclamaţie, atenţie totuşi, domnilor, la tonul dumneaei din momentul în care vă cere să-i închideţi un fermoar înainte de a pleca... la o... serată..., recepţie..., sindrofie – ăsta-i cuvântul. Dacă zice „te rog, încheie-mă şi pe mine” înseamnă doar că n-ajunge – deci o să meargă uns! Dacă scapără însă un „închide-mi... naibii şi mie fermoarul ăsta nenorocit” înseamnă că e vorba de ceva kile-n plus – se recomandă deci prudenţă, delicateţe şi multă, multă... condescendenţă. Eventual fermoar la gură... (La cizme nu vă băgaţi, e suficient să i le dăm cu cremă – cei care aţi făcut armata să nu pomeneniţi de lustru, că... se ia!).

Un lucru mai am de spus şi cu asta am... încheiat. Doamnelor şi domnilor, fiind an electoral şi găsindu-ne oarecum în situaţia de a identifica o ordine a priorităţilor (adică de ce-avem nevoie mai abitir – de şoşoni comozi ca să nu... sărim din ghete; de svetere multe şi mărunte, că mai bine să ai de unde scoate; sau de... viteză la prohab), nu ezitaţi: votaţi FERMOARUL – singurii dinţi care nu muşcă! Doar pişcă...