Despre ţânţari, mistreţi şi alte zburătoare

Larvele dimineaţa şi adulţii către seară: acesta este masterplanul de exterminare în masă a spiţei ţânţăreşti din capitală. Şi repede; lăsate să prolifereze, legiunile terorii ar putea ajunge până-n luna august de necontrolat, iar o bătălie pierdută în faţa acestui infam luptător de gherilă (că doar loveşte – se retrage, loveşte – se retrage…) se poate lăsa cu cicatrici terifiante. Hai ai noştri, pe ei, pe mama lor, că ăştia trebuie stârpiţi de mici; nu încape nicio îndoială… Noroc că la acţiunea asta nu sare-n sus nici green-peace-ul, nici exhibiţioniştii independenţi protectori ai vieţii sălbatice de orice fel, nici Brigitte Bardot,… nimeni! Ţânţarii trebuie să moară şi cineva o să plătească pentru asta! Iar altcineva… o să încaseze.

Numai că fiind vorba de o conflagraţie generală, muniţia trebuie procurată prin licitaţie publică. Şi tare mi-e să nu câştige cumva vreo firmuliţă cu un preţ pe cât de mic pe atât de ineficient. Nu zic să dea cu napalm, deşi la cât de adaptabilă e insecta asta nenorocită nu m-ar mira să scape şi-aşa basma curată, dar măcar expresia “atâta dai – atâta face” să însemne praf de exterminare în masă, nu praf în ochi.

Eu unul sunt pentru! Nu mi-au plăcut niciodată insectele dar, deşi n-am probleme cu înţepăturile şi muşcăturile, am rău de zumzăială! Şi dacă la ţânţari te mai descurci c-un plici, un fâs-acolo, ce te faci cu sălbăticiunile? Că de când cu sistematizarea vânătorii au luat-o razna cu înmulţitu’ mistreţii şi probabil urşii. Deocamdată nu atacă, dar dacă-ncep… să zumzăie?!