Demnitate mai presus de interese

Mitici, memegeri, borci, becali, torcide, cârţi şi multă umilinţă – astea sunt cam toate datele fotbalului românesc actual. N-a mai rămas nimic din romantismul anilor 60-70 sau din pragmatismul perioadei 80-90. Naţionala a deraiat demult şi nu pare nimeni capabil s-o repună pe o traiectorie decentă iar cluburile româneşti dau impresia că rup pământul fugind de... Europa!

Cu toate astea fotbalul continuă să otrăvescă minţi, comunităţi şi alte... parohii. Vedem campanii pentru competiţii obscure, în care foşti mari fotbalişti rostesc sloganuri mobilizatoare, ne mândrim cu un căpitan care se dă general dar dă cu indulgenţă randamentul unui veteran şi aşteptăm Barca-Real de luni cu o voluptate demnă de o cauză mai bună. Înţeleg isteria generată în toată Europa de derby-ul Spaniei, dar nu pricep neam ignoranţa faţă de alte sporturi şi mai ales faţă de singura selecţionată românească ce nu a ratat până acum niciun campionat mondial şi care poimâine dă bătălia decisivă pentru a mai bifa încă unul – naţionala de rugby. N-am văzut niciun clip de promovare, n-a oferit niciunul dintre marii filantropi ai ţării vreo recompensă în caz de calificare şi, slavă Domnului, nu şi-a anunţat prezenţa nicio piţipoancă show-bizantină învăluită în desuuri tricolore. Şi poate că e mai bine ca lucrurile să rămână aşa, rugby-ul fiind la ora asta printre puţinele sporturi de echipă din România în care demnitatea e mai presus de interese.