De ce se tem românii
Comentariu de Costin Enache
Articol de Costin Enache, 12 Aprilie 2011, 10:13
Suport orice. Şi blamarea şi aplaudarea în funcţie de situaţii a societăţii contemporane, şi contestarea ori confirmarea (iarăşi după caz) a clasei politice, şi mărirea şi decăderea într-un timp foarte scurt a unei tagme anume ori a unor personaje... de sine stătătoare! Nu mă împac însă cu făţărnicia, cu aruncatul pisicii moarte peste gard sau cu bătutul şeii ca să priceapă iapa... Îngrijorarea unora în legătură cu viitorul ţării, bazată pe părerile adolescenţilor, mă face să cred că şi pentru unii adulţi tot ce zboară încă pare comestibil!
Auzi că „elevii români sunt intoleranţi, mulţi dintre ei putând fi caracterizaţi drept xenofobi sau antisemiţi!” Asta e una din concluziile studiului „Implicarea civică şi politică a tinerilor”, prezentat de fundaţia Soros în urma chestionării a aproape 6000 de elevi din 86 de şcoli din ţară. Haida-de! Într-o ţară preponderent ortodoxă, cum poate crede cineva că alte religii, homosexualitatea ori SIDA pot fi acceptate fără niciun fel de rezerve?! Dacă s-ar fi visat toţi popi, primari sau prim-miniştri, ce etichetă li s-ar fi pus: fundamentalişti, ultranaţionalişti sau megalomani?! Ştie cineva vreun tânăr care să nu-şi fi dorit să mute cel puţin munţii? Dezamăgirea lor în legătură cu funcţionarea democraţiei româneşti înseamnă automat că visează la dictatură? E cel puţin o concluzie simplistă, ca să nu zic mai mult. Şi-apoi dacă tot se recunoaşte că mare parte a opiniilor adolescenţilor sunt dobândite din sânul familiei, de ce sunt aruncate exclusiv asupra lor acuzaţiile astea?!
Mie, sincer, nu mi se pare nimic ieşit din comun. Ba chiar dacă mă gândesc mai bine... Pe vremea când eram eu prin gimnaziu, de pildă, tot consecinţă a ce auzeam pe-acasă, mai toată şcoala îl vroia pe Ceauşescu mort. Recunosc, deşi nu mă simt mândru ci mai degrabă dezamăgit, că generaţia mea a avut această ocazie... de crăciun, în 89. Atunci mi s-a părut că înţeleg motivele; acum nu mai sunt atât de sigur. De altfel cam de la momentul ăla am început să pricep un lucru de care mulţi se tem, dar foarte puţini au curajul s-o recunoască: în România cel mai greu de prevăzut rămâne trecutul!