Cu mic, cu mare...

Cum vine toamna cum mai tragem câte-o linie şi ne-apucăm să numărăm. Moţiuni trecute şi viitoare, indici de inflaţie sau ai diverselor deficite tradiţionale, boabe la hectar, Loganuri la export, turişti străini, în fine tot felul de grafice pe care cea mai mică stagnare este o adevărată minune! (Probabil că moţiunile vor înregistra chiar o uşoară creştere.)

Ce mă bucură cu adevărat, deşi mă şi întristează într-o oarecare măsură, este faptul că străinii au început să ocolească aşa-zisele staţiuni cu ştaif de pe la malul mării şi s-au orientat înspre locurile care păstrează câte ceva din “pitorescul şi ospitalitatea” tipic româneşti.

Am văzut în România turişti străini realmente încântaţi. Nu le-au trebuit nici all-inclusive-uri, nici şapte stele şi nici covor roşu ori pâine cu sare. Au stat la pensiunile din Delta Dunării, au mâncat peşte dimineaţă, la prânz şi seara (e drept că au plătit cât pentru zece platouri de icre negre pe zi), n-au crâcnit la iureşul ţânţarilor şi-au plecat supefiaţi: “Cum adică, aveţi aşa ceva şi vorbiţi anual de doar câteva mii de turişti?” Da. Atât ne-a mai rămas – să facem treabă în... mic: autostrăzi cu ţârâita, agricultură cu lopăţica şi turism cu picătura.

Paradoxal, e posibil ca în următorii ani tocmai aura asta de “meleaguri de-o sălbăticie extremă” să ne-ajute să scoatem ceva profit din turism. În mare însă şi sălbăticia asta are dezavantajele ei. Că străinii ar veni, săracii, dar pe unde...?