Ce tare e!

Ştiu că cititul poveştilor e un subiect delicat pentru orice părinte de copil şcolar. Dar mai ştiu şi că, fără de poveşti, multe dintre cuvintele din DEX rămân un fel de personaje ciudate cărora nu ai şansa să le înţelegi caracterul. Aşa că faci un efort, aştepţi să se termine serialul de desene animate preferat, şi îţi îndemni copilul să citească o poveste. Să zicem că nu e cea mai mare fericire, dar pentru că vrea să se mai uite şi mâine la serialul preferat, citeşte! Pare că îi place şi la un moment dat exclamă: „Ce tare e!” Te uiţi speriat în jur, pui mâna pe telecomandă să închizi televizorul, dar acesta e închis. Apoi îl întrebi la ce se referă, iar el răspunde candid, ceva de genul: „păi, la ce am citit!” A, carevasăzică, i-a plăcut ce a citit! Dar parcă tot e ceva în neregulă. Adică o frază frumos meşteşugită dintr-o poveste clasică... e tare? În mintea şcolarului cu pricina e colegă cu nu ştiu ce secvenţă, evident „tare”, din filmul la care tocmai s-a uitat? Bine, eu ştiu că „tare” nu înseamnă numai „ceva care are consistenţă solidă”, „voinic”, „robust”, „viguros”, „puternic”, mai înseamnă la o adică şi un om „care posedă cunoştinţe temeinice într-un domeniu”, ba mai mult, „ceva care produce o impresie puternică asupra organelor de simţ”.

Tot din DEX mai ştiu că înseamnă şi „foarte mult, extrem, teribil, grozav” şi că în limba noastră cea de toate zilele îl concurează puternic pe „foarte”, cel responsabil de exprimarea superlativelor. Dacă pot spune aşa, „tare mult” a ajuns să fie mult „mai tare” decât „foarte mult”... De aici îşi trage seva şi expresia găsită de bietul şcolar pentru a spune că l-a impresionat ce a citit. Nu a greşit sensul, dar nici nu i-a găsit locul cel mai potrivit. Că parcă „tare aş vrea”, adică, de fapt, „foarte mult mi-ar plăcea” să aud că o poveste a lăsat o impresie care să fie exprimată de o manieră mai demodată, ca să nu zic arhaică. „Ce frumos!”, cred că ar fi fost de ajuns.