Borduriada se întoarce

Oricât de taxat ar fi, cetăţeanul român de rând rămâne o sursă inepuizabilă de bani. Indiferent de partidele din care fac parte, primarii călăresc banul public într-un concurs care absoarbe mai mult. Care mai de care e mai meşter la asfaltări şi reasfaltări inutile, la fântâni arteziene şi bănci din beton, la clădiri hidoase în zone istorice, la construcţii masive pe spaţii verzi, la parcări publice transformate în feuda unor apropiaţi, la borduri chinezeşti care înlocuiesc bordurile de granit, pana acolo încât, în dorinţa de a se depăşi pe ei înşişi în modernizarea infrastructurii, au descoperit o nouă metodă de cheltuit bani: pun bordură peste bordură!

Acest sistem este aplicat cu succes în multe locuri din ţară cu cel puţin două justificări: bordurile supraetajate ar împiedica scurgerea pămantului când plouă si i-ar opri pe nesimţiţii cu masini să mai parcheze pe iarbă. Daca prima problemă ar putea fi rezolvată prin alte metode, a doua, cea a disciplinei de trafic e mai greu de gestionat. Metoda cu bordura dublă ar fi o soluţie pentru ca spaţiul verde să nu mai fie arat de maşinile parcate aiurea. E păcat însă că e nevoie sa se recurgă la supraetajarea bordurilor cu un aspect mizerabil pentru ca românii să înveţe să parcheze civilizat. Aceste borduri ridicate la pătrat seamănă mai mult cu nişte ziduri de cetate. Arată grotesc şi te astepţi ca bordura dublă să devină triplă.

În oraşele vest-europene pe unde am fost am constatat cu invidie discreţia lucrărilor stradale. Relaţia dintre şosea şi trotuar este cât mai armonioasă. Bordurile au o înalţime foarte mică, astfel încât deplasarea maşinilor, bicicletelor şi oamenilor să fie cât mai lina. În România cu bordurile supraetajate există riscul ca un pieton să calce în gol şi să-si rupă gâtul. Nu contează, mă aştept să apară chiar şi varianta premium: bordurile suspendate, la suprapreţ.