Anti-reclama

Un ziar bucureştean propunea ieri în ediţia on-line o dezbatere pe tema reclamelor amplasate pe clădrile istorice, cu bătaie lungă înspre totalitatea reclamelor cocoţate, aşternute ori spânzurate prin capitală. Dintr-un foc (probabil în spiritul naţionalismului rudimentar care răbufneşte de cele mai multe ori fără premeditare sau discernământ) primele comentarii au înfierat amplasarea de panouri şi plase publicitare, invocând chiar legea patrimoniului, a bunului simţ şi altele, la fel de utopice ca şi ideea că, vezi doamne, de-aia are Bucureştiul faimă proastă în străinătate – că nu se vede de reclame.

Nu sunt în niciun fel partizanul acoperirii clădirilor istorice cu publicitate. Sigur, atâta timp cât respectivele construcţii nu sunt doar nişte ruine sau fantome ale trecutului. Prefer adică să-i văd pe Hagi-Năstase-Comăneci, George Clooney sau, ştiu eu, Maria Şarapova decât să admir mortarul, cărămizile ori reminiscenţele tencuielii unui monument... eviscerat. Cele restaurate – da, să fie lăsate-n pace! Însă faza cu “mi se pare degradant pentru o persoană să-şi acopere ferestrele pentru a câştiga nişte bani” nu se susţine; mi se pare mai degradant să mănânci mămăligă cu ceapă şapte zile pe săptămână ca să ai bani de taxe decât să locuieşti la umbra... Telcului bătrân! Ori a întregii familii! Cât despre faima Bucureştiului... Să fim serioşi; la câte bube are capitala României, panourile publicitare par mai degrabă fond de ten! Măţăraia de pe stâlpi, talciocul de pe marile bulevarde, maşinile parcate una peste alta, pietonii sinucigaşi, preţurile, smogul, zgomotul, nesimţirea, fiecare luate-n parte mânjesc oraşul de trei ori mai abitir decât... reclama – sufletul comerţului; la noi nu prost, ci de neînţeles!