Tirana

Nu am mai vizitat niciodată un oraş în care, începând chiar de la aeroport, nici un ceas să nu măsoare, aşa cum se cuvine, trecerea timpului. Ceasuri sunt peste tot. Fiecare dintre ele însă arată imobil, un alt timp. De fapt, după ce am petrecut câteva zile la Tirana – căci despre acest oraş vreau să vă vorbesc – mi-am dat seama că ceasurile oprite reflectă… starea de spirit a societăţii albaneze ai cărei membri trăiesc după un timp al lor.

Cei mai mulţi trăiesc în trecut. Nu mă înţelegeţi greşit, nu în trecutul colonelului Buncăr, în trecutul dictaturii comuniste, ci în trecutul drumurilor neasfaltate, al automobilelor hodorogite în care călătoresc laolaltă înghesuiţi, oameni şi animale, în trecutul porumbului copt pe tăciuni, în stradă, pe tăvi improvizate, în trecutul în care distanţele sunt adesea parcurse călare pe măgăruşi, pe o şa de lemn şi între două coşuri mari de nuiele, în trecutul în care o tânără femeie divorţată nu "se cuvine" să trăiască singură într-un apartament de bloc, având-o alături doar pe fiica ei de nouă ani, ci trebuie mereu, zi şi noapte, sa fie urmărită atent de părinţi şi de fraţi… În acest trecut!

Alţii, destul de puţini, trăiesc în prezent. Un prezent încremenit sub sigla de Coca-Cola, sub panourile imense ce recomandă filmele erotice care pot fi urmărite în singura sală de cinema din oraş; un prezent prins în gestul fără finalitate prin care se acţionează jocurile electronice sau în răcoarea plăcută, dar falsă a unui automobil de lux, Mercedes, Volkswagen sau Citroen, de provenienta incerta.

Cei mai puţini albanezi trăiesc în viitor. Un viitor în care, cu toate deziluziile trecutului şi dezorientarea prezentului, cred încă, sincer. Aceştia sunt mai ales artiştii, cei care îşi pot permite să viseze cu ochii deschişi. Binecunoscut în străinătate, distins cu numeroase premii în competiţii internaţionale, regizorul Kujtim Çashku realizează două-trei filme artistice pe an şi speră ca, nu peste mult timp, în Tirana să existe din nou săli adevărate de cinematograf. Soţia lui, pianista Nora Çashku, decanul Facultăţii de Muzică din cadrul Academiei de Artă din Tirana, visează la clipa în care tinerii muzicieni albanezi vor avea profesorii şi viitorul ce li se cuvin. Studenţii clasei de actorie ai aceleiaşi Academii după ce au realizat un impresionant spectacol cu Rinocerii de Eugen Ionesco pregătesc premiera cu piesa Take Ianke şi Cadâr de Victor Ion Popa în traducerea lui Dionisie Bubani. Un cercetător eminent, directorul Bibliotecii Naţionale din Tirana, domnul Aurel Plasare, după ce i-a tradus în albaneză pe Creangă, Eminescu, Blaga, Panait Istrati… visează să-l traducă şi pe… Urmuz. Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii repetă la nesfârşit simfonii mozartiene dar şi piese de compozitori albanezi, aşteptând momentul în care va avea ocazia să arate lumii de ce este în stare.

În centru, doar ceasul din turn indică ora exactă. Iar muezinul îşi rosteşte rugăciunea în fiecare zi, după-amiaza la ora cinci în minaretul moscheei din apropiere. Nu, în Tirana, în ciuda aparenţelor, timpul nu s-a oprit.