Secretul omului de turtă dulce

Farmecul şi puterea miraculoasa a acestor pâinici făcute din făină şi îndulcite cu zahăr amestecat cu ghimbir sunt cunoscute şi preţuite din vremuri străvechi. Obiceiul de-a celebra momentul special al mişcării astrale pe care-l numim Solstiţiul de Iarnă, prin coacerea pîinicilor cu ghimbir, împodobite cu semne ale soarelui, au fost identificate în mai multe culturi pre-creştine.

Atracţia pentru ghimbir vine, probabil, atât din virtuţile curative ale plantei, cât şi din combinaţia cu totul specială de gust – dulce-picant – cu valenţe care ne fac să nu ne mai săturăm, oricât de mult am mânca!

Atât de răspîndite şi atât de apreciate, din vremuri atât de vechi, nu-i de mirare că basmele noastre sunt pline de evenimente şi referinţe care implică turta dulce. Într-unele, turta dulce este delicatesa cu care se hrănesc chiar zânele, iar folosirea alimentului respectiv nu este deloc restrânsă la vremea Crăciunului, ci poate fi găsită şi în sărbătorile de primăvară, ori de toamnă, unde turta dulce ia forma unor păsări şi animale. Puterea fermecată a turtei dulci a devenit atât de larg recunoscută, încât anumite tradiţii populare o dau ca reţetă sigură de măritiş. Tot ce trebuia făcut era ca tinerele fete să-şi îmbuce soţii la care aspirau, în varianta preparată în casă, de turtă dulce!

Oamenii din turtă dulce au exercitat o fascinaţie care nu dă semne nici astăzi de slăbire. Primele asemenea „construcţii” cu adevărat impozante par să fi fost realizate la curtea fiicei lui Henry al VIII-lea, marea regină Elisabetha I-a. De dragul amuzamentului, fără îndoială, dar şi din dorinţa de a-şi impresiona ambasadorii acreditaţi la curtea ei, cu una ocaziile festivităţilor Crăciunului, regina le-a prezentat, se pare, o variantă în mărime naturală, din turtă dulce, aidoma chipului fiecăruia dintre ei.

Era greu ca o asemenea nestemată de gust, cum este turta dulce, să fi scăpat spiritului întreprinzător care începe să domine Europa modernităţii. Încă de pe la 1600 târgurile sunt folosite ca minunat prilej pentru coacerea şi vânzarea sa în cantităţi „de larg consum”. Cum asemenea ocazii erau de regulă aflate sub patronajului unui sfânt, imaginea acestuia se regăsea, de regulă, imprimată, ori chiar aurită, pe bucăţile de turtă dulce. De aici, până la recunoaşterea unui meşteşug anume, ce constă în pregătirea turtei dulci nu a mai fost decât un pas. Unul care a dus arta preparării micilor pîinici cu ghimbir pe culmi care l-au făcut pe Shakespeare însuşi să spună în Zadarnicele Chinuri ale Dragostei: „Un singur penny de-ai avea pe lume, să ştii că ţi-a fost dat, să-şi cumperi turtă dulce!”

Povestea Omului de turtă dulce a fost tipărită, se pare, pentru prima dată în anul de graţie 1876 în Revista Sfîntului Nicolae. Asemenea lui Pinochio, mai târziu, omuleţul din cocă dulce, rumenită, o dată ieşit din mîinile harnice şi din cuptorul bine încins, îşi caută singur drumul prin lume... O lume care nu este deloc prietenoasă cu el, căci toată lumea vrea să îl mănânce! De aceea, călătoria sa este mai degrabă o fugă continuă, singura capabilă să-l ţină pentru o vreme departe de gurile lacome ale „admiratorilor săi”. Sfârşitul poveştii nu este prea vesel, căci o vulpe, în cele din urmă îi vine de hac, cu şiretenia ei, iar Omul de Turtă Dulce sfârşeşte... ronţăit.

Celebritatea artistică a fabulei omului de turtă a fost dusă mai departe pînă în zilele noastre. Cei pasionaţi de lumea desenelor animate vor recunoaşte personajul Omului de Turtă dulce în filmul de mare succes Shrek; un cîntec dedicat dulcelui om de turtă dulce, compus de marele Michel Legrand, poate fi auzit într-un film din 1971, Grădina Magică a lui Stanley, iar Robert Altman a turnat în 1998 filmul Omul de turtă dulce, în care joacă nu mai puţin celebrul actor şi realizator de film, Kenneth Branagh, alături de Robert Downey Jr şi Robert Duvall.

Audio: Ascultati intreaga poveste