Opera în lume

Teatrul Real (Regal) din Madrid este versiunea modernă (1997) a ceea ce a fost vechiul Teatro de Oriente înfiinţat prin ordin imperial şi inaugurat la 19 noiembrie 1850 cu La Favoritta de Donizetti.

Spectacolele lirice de astăzi se bucură de uriaşa experienţă şi tradiţie a celor peste 160 de ani în care au fost prezentate în capitala Spaniei capodoperele genului liric, uneori chiar în prezenţa compozitorilor – Verdi a venit la Madrid în 1863 pentru a asista la premiera spaniolă a operei sale Forţa destinului. Din 1910, directorul acestei instituţii, care şi-a caştigat dreptul de a sta alături de cele mai mari teatre lirice ale lumii, este Gerard Mortier care, înainte de venirea la Madrid, şi-a legat strâns numele de teatrul La Monnaine din Bruxelles (1981–1991) şi de Opera Naţională din Paris (2004-2009) ca şi de Festivalul Mozart de la Salzburg ( 1990-2001).

Am văzut pe scena Teatrului Real un – din toate punctele de vedere – MINUNAT! spectacol mozartian cu La Clemenza di Tito. Este ultima partitură lirică a marelui compozitor. Dominată de Don Giovanni, Nunta lui Figaro şi Flautul fermecat, viaţa muzicală pare să acorde totuşi din ce în ce mai multă atenţie lui Tito care, în stagiunea 2011 – 2012, a cunoscut 17 producţii în 16 oraşe diferite. Mozart a compus lucrarea în anul morţii sale, 1791 iar subiectul vorbeşte despre un împărat care îşi iartă pe cei mai apropiaţi prieteni care i-au plănuit moartea. "Căci, dacă mi se cere să fiu neiertător şi crud, atunci trebuie să mi se dea o altă inimă" – sunt cuvintele cu care Tito îşi argumentează generozitatea. Mesajul politic din 1791 este ideal şi pentru zilele noastre: înţelepciunea şi puterea de a ierta trebuie să fie cele mai importante virtuţi ale unui conducător.

Amanda Majeski Kate Aldrich (foto: Javier del Real / Teatro Real)

Cred că, pentru un cronicar muzical, cele mai dificile comentarii sunt cele care încearcă să surprindă în cuvinte splendoarea deplină a unei reuşite artistice. În cazul unei producţii cu probleme, se poate vorbi pe larg despre eşecuri sau greşeli, se pot oferi sugestii, se pot propune corecţii. Despre acest spectacol cu La Clemenza di Tito pe scena Teatrului Real din Madrid aş putea vorbi numai în superlative, dar asta ar face comentariul banal şi… irelevant chiar. Aleg soluţia de compromis în care să prezint artiştii implicaţi, astfel încât cărţile lor de vizită să atragă atenţia, să-mi justifice încântarea.

Thomas Hengelbrock este, din septembrie 2011, director muzical al Orchestrei Radio (NDR Sinfonieorchester) din Hamburg pe care a preluat-o de la celebrul Christoph von Dohnányi. Dirijorul are în urmă dar şi în faţa lui o carieră spectaculoasă. A fost asistentul unor Witold Lutoslawski, Mauricio Kagel şi Antal Dorati şi a colaborat cu Nikolaus Harnoncourt lucrând cu ansamblul Concentus musicus. Este dirijorul ultimei producţii Tannhäuser din cadrul Festivalului Wagner de la Bayreuth. Într-o gală pe scena Operei din Hannovra, la 24 martie 2012, i se va acorda Praetorius Musikpreis Niedersachsen pentru excepţionale performanţe artistice. Thomas Hengelbrock nu este doar dirijor ci şi cercetător, muzicolog preocupat să readucă la viaţă capodopere pe nedrept uitate, să propună experienţe muzicale neconvenţionale atât ca program cât şi ca interpretare. Despre felul în care a gândit şi a condus spectacolul La Clemenza di Tito pe scena de la Teatro Real cronicarii premierei au avut numai cuvinte de laudă. Nu aş putea adăuga nimic în plus.

Un dirijor cu profund simţ dramatic, foarte subtil şi mai ales poet (El Norte de Castilla, Fermín Herrero, 16.02.2012)

Motorul spectacolului a fost dirijorul Thomas Hengelbrock cu o interpretare pendulând între gingaş şi sălbatec, marcată de viziunea contemporană asupra muzicii lui Mozart, fără a ignora însă articulaţiile în stil tradiţional. De la primele pagini, partitura este citită agresiv, intens dramatic, dar paleta expresivă se diversifică pe parcursul celor trei acte susţinând discursul vocal şi amplificând constant intensitatea emoţiei (El País, Juan Ángel Vela del Campo, 17.02.2012)

Thomas Hengelbrock este cel care, la sfârşitul spectacolului, a primit cele mai entuziaste şi îndelungate aplauze. Şi desigur, instrumentiştii pe care i-a condus. ( El Imparcial, Andrés Máspero, 15.02.2012)

Dacă componenta muzicală a fost atât de bine pregătită, regizorilor şi interpreţilor nu le rămâne altă opţiune decât să se situeze la aceeaşi cotă valorică de top. Regizorii şi scenografii Ursel şi Karl-Ernst Herrmann sunt cunoscuţi şi apreciaţi în întreaga lume pentru noutatea frapantă care totuşi nu lezează aura clasică a montărilor lor mai ales cu opere de Mozart şi Haendel. Decoruri în care linia simplă se combină armonios cu ornamentul baroc, costume opulente care uimesc şi încântă ochii se îmbină şi se combină perfect cu un joc actoricesc expresiv deşi esenţializat. Concepţia este cert de sorginte tradiţională, doar că ceea ce în teatrul baroc este iluzie, în La Clemenza di Tito este realitate iar spaţiul imens ca şi dotările tehnice de ultimă oră ale scenei teatrului madrilen permit generos acest lucru.

Yann Beuron(foto: Javier del Real / Teatro Real)

Tenorul Yann Beuron (Tito) este considerat una dintre cele mai bune voci ale generaţiei sale. A studiat la Conservatorul din Paris şi a debutat (1995) la Strasbourg în rolul Belmonte din Răpirea din Serai de Mozart. Are o frumoasă carieră în Europa şi dincolo de ocean iar pe scena de la Real a mai cântat în operele Iphigenie en Tauride de Gluck şi Pelléas et Mélisande de Debussy. Din păcate, în seara în care l-am ascultat era, cert, indispus vocal, dar a reuşit în majoritatea cazurilor să mascheze cu eleganţă handicapul.

Amanda Majeski (foto: Javier del Real / Teatro Real)

Amanda Majeski (Vitelia) a studiat la Philadelphia şi este deja laureata a multor concursuri internaţionale de canto. În acest moment, este angajată a prestigioasei Semper Oper din Dresda. Personajul creat de ea este rafinat, subtil, versatil şi deosebit de estetic.

Kate Aldrich şi Yann Beuron (foto: Javier del Real / Teatro Real)

Kate Aldrich (Sesto) a debutat în anul 2000 la festivalul Arenele din Verona. Pendulează mai ales între Metropolitan Opera din New York şi operele din München şi Berlin cu un repertoriu bogat şi dificil de la Incoronazione di Poppeea de Monteverdi la Rosenkavalier de Richard Strauss. Celebra arie Parto, parto, ma tu ben mio, acompaniată de un consistent şi splendid solo de clarinet, a marcat unul dintre momentele cele mai împlinite artistic ale serii.

Maria Savastano (Servilia) s-a născut în Buenos Aires şi s-a format la şcoala de pe langă celebrul Teatro Colón. A cântat deja pe cateva scene europene chiar şi la Opera Naţională din Paris. Este o apariţie proaspătă, o voce frumoasă dar un joc de scenă uşor stângaci sub nivelul extrem de ridicat al partenerilor. Timpul şi experienţa vor remedia aceste asperităţi căci totuşi, Maria Savastano se află la începutul carierei sale.

Serena Malfi şi Kate Aldrich (foto: Javier del Real / Teatro Real)

Tânăra cântăreaţă italiană Serena Malfi (Annio) s-a format la Conservatorul Santa Cecilia din Roma unde a fost eleva Renatei Scotto. La 24 de ani, a debutat pe scena Operei din Zürich în rolul Ofeliei din La Grotta di Trofonio de Salieri urmat de Rosina din Bărbierul lui Rossini. Este o prezenţă scenică plăcută iar rolul în travesti nu a ridicat probleme actoriceşti.

Cartea de vizită a baritonului Guido Loconsolo este impresionantă: în 2004 este câştigătorul Concursului internaţional de canto Giacomo Lauri-Volpi. În teatre de mare reputaţie – printre ele Roma şi Glyndebourne – a cantat rolurile Ford din Falstaff de Verdi, Marcello din La Bohème de Puccini, Escamilo din Carmen de Bizet. Cele mai recente succese le-a înregistrat la Staatsoper Berlin cu Belcore din Elixirul dragostei de Donizetti şi la Teatrul Balşoi din Moscova cu Leporello din Don Giovanni de Mozart.

Un dirijor experimentat şi cunoscător, un ansamblu instrumental capabil să-i susţină viziunea interpretativă şi să treacă aparent fără efort peste dificultăţile binecunoscute ale stilului mozartian, regizori care ştiu să plieze armonios şi inspirat imaginea scenei pe bogăţia muzicii, o trupă de cântăreţi-actori tineri şi talentaţi sunt tot atâtea garanţii ale unei premiere de succes. Îndrăznesc să afirm că La Clemenza di Tito de la Madrid a fost unul dintre cele mai frumoase spectacole lirice la care am avut şansa să asist.