Lumea Noastră - 30 iunie 2012

Ideile care deschid gustul pentru reflecţie şi pentru dialog la temă :

Aurora Liiceanu – psiholog, antropolog, scriitor – „Şcoala nu mai este un sanctuar. Ea preia seismele sociale. Disputa între şcoală şi familie, privind responsabilitatea faţă de copil, este invocată din ce în ce mai frecvent. Recomandările europene privind parteneriatele între familie, şcoală, autorităţi locale, poliţie şi ONG-uri obligă adultul să perceapă copilul ca pe un individ cu drepturi, care trebuie protejat în virtutea vulnerabilităţii lui”.

”Dorinţa de a fi „altfel“ îi trimite pe adolescenţi spre mişcarea de revoltă, deschisă sau ascunsă, faţă de normele familiale, sociale, uneori chiar faţă de ei înşişi. Ei se revoltă şi par că nu mai au nevoie de nici una dintre regulile dinainte, dar în ei rămîne fiinţa socială, care are nevoie de împlinirea sentimentului de apartenenţă, de recunoaştere şi apreciere”. Lena Ruşti - psiholog, psihoterapeut.

Părinţii sunt ocupaţi şi preocupaţi de carieră, copiii "evadează" la televizor şi computer, programa şcolară încărcată şi lunga listă de activităţi extraşcolare. Copiii de azi nu sînt neapărat mai alienaţi sau mai fără copilărie decît cei care jucau uliul şi porumbeii, cu cheia de gît, în faţa blocului, şi erau făcuţi pionieri în prima serie.

Familia care predomină este formată din tată, mama şi copil, e cea mai eficientă la noi şi cea mai numeroasă, preocupată de creşterea şi educaţia copiilor. Cea de-a doua este familia mai largă, unde sunt cuprinşi bunicii, plus fraţi, surori, naşi sau fini. Bunicii rămîn cea mai importantă instituţie în creşterea copiilor, pentru că ei au mai multă disponibilitate, răbdare, dăruire şi dragoste, pe care nici o altă persoană din exterior nu o oferă.

Politica demografică a regimului Ceauşescu o arată cu prisosinţă, iar înclinarea balanţei către interesul public a dus la drame umane de neînchipuit, consecinţă a absurdului prezent în discursul politic: fetusul era proprietate socialistă a întregului popor. - Aurora Liiceanu

Adolescentul caută o direcţie cu care să se poată identifica, pentru a-şi păstra în acelaşi timp latura sa „specială“. Mişcările pot fi mici (ore diferite de venit acasă, atitudini diferite în raport cu situaţia, stări melancolice) sau uriaşe (un alt eu, care să îl lase în urmă pe cel cu care nu se mai identifică, dar şi lumea din care el făcea parte).