Lumea Noastră - 08 octombrie 2011

Cele două idei care deschid gustul pentru reflectie şi pentru dialog :

„Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gîndită creştin, rugăciunea ne arată că umilinta înalţă, iar nu coboară pe om” - Petre Ţuţea.

"Degeaba vă rugaţi la Dumnezeu să vă dea la toţi, că Dumnezeu nu e pomanagiu” – Lorin Fortuna - un om politic român, participant la revoluţia din 1989 de la Timişoara, în volumul „Mi-e rău la cap, mă doare mintea – Radu Paraschivescu , la ed. Humanitas 2007.

În România, spaţiul public nu este – cu puţine excepţii – inospitalier faţă de religie. Cum creştinismul este religia majoritară, cum ortodoxia dă tradiţia spirituală dominantă şi face parte din civilizaţia locului, iar Biserica se bucură de încrederea populaţiei, vocea religiei nu întîlneşte opoziţie, ci, dimpotrivă, este ascultată cu un respect de principiu. Discursul eclezial e cel care, prin stilistica lui, are mai degrabă dificultăţi în a-şi valorifica propriul depozit spiritual în rezonanţă cu mentalitatea pluralistă a ultimelor două decenii.

În seminarul Pentru o democraţie a valorilor, pe care l-a organizat la NEC în 2001, Teodor Baconsky amintea că Biserica Ortodoxă Română nu şi-a formulat încă o doctrină socială care să precizeze raportul ei cu democraţia şi cu statul modern, că ea întîrzie să tematizeze sau tematizează slab raportul ortodoxiei, alături de celelalte confesiuni creştine cu identitatea naţională, că intelectualii au în Biserică o poziţie marginală dată fiind conştiinţa lor critică.

Periodic, presa transmite ştiri despre adevărate lupte între suporterii şi adversarii cutărui preot din provincie. Chiar şi la funeraliile fostului patriarh, a fost nevoie de jandarmi ca să-i potolească pe dreptcredincioşii care se nevoiau pentru un loc mai în faţă. Periodic, presa transmite ştiri şi despre încăierările care însoţesc pelerinajele în masă şi praznicele de la mănăstiri, în momentul cînd se dau sarmale.

Ortodoxia nu deţine monopolul acestui gen de comportament, dar nu poţi să nu observi că, printre celelalte confesiuni creştine, are o organizare care permite desfăşurarea unor scene precum cele de mai sus.