Jurnal algerian

Tassili N'Azadjer este o regiune situată în centrul deşertului Sahara, în sud-estul Algeriei. Parcul Naţional Tassili este patrimoniu UNESCO şi cu cei 120 000 km2 pe care îi acoperă este unul dintre cele mai mari parcuri naţionale din întreaga lume. Deşi considerat, pe bună dreptate, zonă deşertică, platourile de piatră, înalte de 1400 pînă la 2000 m, delimitează zone mai binevoitoare, mai primitoare, care pot fi vizitate, cu aşezări omeneşti, adevărate centre de cultură întru totul reprezentative pentru o populaţie nu foarte densă dar cu o istorie uimitoare. Fauna şi flora se înscriu în aceleaşi categorii extrem de vechi şi rare. Principala atracţie a locurilor o constituie picturile rupestre care preced cu circa 5000 de ani piramidele egiptene. Tassili N'Azadjer este de fapt un masiv muntos ale cărui roci, erodate la extrem, au dat naştere unor imense dune negre de nisip, cu aspect fantastic selenar.

Oamenii locurilor sunt primitori dar precauţi. Turiştii ajung aici cu avionul şi locuiesc în grupurile de căsuţe cochete construite anume pentru ei , pe pereţii cărora se odihnesc mereu, şopârle roz. Sunt observaţi îndeaproape, supravegheaţi permanent căci deşertul este periculos şi aparenţele înşeală. În general excursiile se fac în grupuri organizate şi traseele nu sunt cele mai epuizante.

Am fost în Algeria oaspeţii colegilor noştri radiofonişti. Am fost întrebaţi cam ce am dori să vedem, unde am dori să mergem şi unul dintre noi a răspuns în numele tuturor că vrem să mergem acolo unde turiştii obişnuiţi nu ajung şi vrem să vedem ceea ce majoritatea turiştilor nu pot vedea. Aşa am ajuns în Djanet -Tassili, în mijlocul Saharei algeriene şi am trăit o experienţă pe care nu o voi putea uita NICIODATĂ.

Cele douăsprezece ore petrecute în Sahara

A fost o zi care mi-a schimbat viaţa. Nimic după aceea, nu a mai fost la fel. Ascultaţi povestea şi... veţi înţelege de ce.

Am plecat la drum dimineaţa, la ora 6 fix. O maşină de teren condusă de un tuareg sau om albastru cum li se mai spune acestor locuitori ai deşertului, drapaţi în veşminte lungi şi largi, de culoarea cernelii . Avea alături, pe locul copilotului, un prieten. Turbanele mari şi albe se mişcau încet, după rularea maşinii care, nu mergea drept ci...ondulat, scurt şi strîmt, astfel ca roţile să nu se poata afunda în nisip.

Nu a durat prea mult şi am ajuns în faţa unui.... dâmb de piatră neagră care – ce greşeală ! – nu mi se părea prea înalt. Un mic semn de ramas bun – „ne reîntâlnim seara, la ora 18”. Douăspezece ore care au durat cât o viaţă aici, în Sahara, în deşertul de piatră.

Eram cinci. Doi români - mult mai tînărul meu prieten şi coleg de la Radio Romania şi cu mine - plus două tinere din Algeria, radiofoniste şi ele. Ghidul nostru era un tuareg, un alt om albastru foarte asemănător cu toţi ceilalţi pe care îi văzusem până atunci – înalt, slab, uscat, cu mişcări discrete şi eficiente, tăcut, plutind fantomatic, fără efort, parcă lipsit cu totul de greutate într-un urcuş epuizant.

Ni se promisese o excursie la celebrele fresce rupestre. Ca să ajungem la ele trebuia să urcăm „dâmbul” ce părea acum parcă mai înalt şi mai ameninţător decât l-am perceput la prima vedere. Ne-am apropiat şi am început să urcăm. În nici un caz în linie dreaptă ci în volute mari şi largi. „Urmăriţi excrementele de măgăruşi” ni se spune. Măgăruşii, cu picioarele lor subţiri dar ferme, simt pericolul unei fatale alunecări de teren în acest deşert de piatră – bucăţi de piatră neagră, mai mari sau mai mici pe care piciorul alunecă uşor şi pe care talpa nu se poate sprijini ferm. În scurt timp, picioarele încep să tremure, spatele să doară, privirile să fugă aplecate mereu atent asupra acestui deştert mişcător. Soarele nu este încă un pericol. Oboseala se face simţită însă incredibil de repede.

Ni se spusese să nu luăm bagaje cu noi. Doar o batistă, o pereche de ochelari... Purtam o bluză simplă, galbenă, de bumbac, cu mînecă scurtă. Se va dovedi o imensă greşeală ! Nu mă gândisem la un turban, mai tîrziu a trebui să improvizez unul dintr-o eşarfă pe care o aruncasem ... cochet, pe un umăr ! Fiecare îşi ducea singur merindea, o sticlă de apă de doi litri, un pumn de arahide crude, un ou, o pâine tip baghetă franţuzească... ne-am mirat când le-am primit – „Doar atât pentru o singură zi?” Cu cele câteva ceşti de ceai tare şi dulce a fost de ajuns.

O primă lecţie – omul poate supravieţui cu foarte puţină mâncare, chiar şi în situaţii de solicitare maximă. Cu o condiţie esenţială, vitală aş spune - alimentele să fie bine alese. Acolo, în deşertul de piatră din Djanet-Tassili lumea noastră civilizată era incredibil de departe. Am trăit aceste 12 ore altfel şi am supravieţui... altfel, după alte legi necunoscute nouă până atunci. Am fost, fiecare, singur, testându-ne rezistenţele extreme fizice şi psihice.

Colegii mei de drum sunt toţi mult mai tineri. Încep să pierd teren, să rămân în urmă. Nimeni nu mă poate ajuta, fiecare se are pe sine şi asta este deja...prea mult. Tuaregul ghid ne supraveghează discret. Ştie ce ne aşteaptă şi că nu este încă timpul să intervină.

Înălţimile din faţa mea, în loc să se micşoreze, cresc parcă după fiecare pas urcat. Iau o hotărâre pe care o comunic tuturor – „Voi mergeţi înainte, nu mă aşteptaţi, nu vă uitaţi după mine” – deşi ne puteam vedea oricît de departe ne-am afla unii de alţii, nu eram decât noi, muntele negru de piatră şi cerul incredibil de albastru – „nu ştiu cand voi ajunge sus dar sunt sigură că voi ajunge”. Activez pilotul automat din mintea mea. Şi pierd noţiunea timpului – un picior după celalalt, cu ochii căutând excrementele de măgăruş, nici o privire în sus sau în jos.

Orele trec şi constat că... am ajuns în vârf. Nu am prea mult timp de odihnă. Ceilalţi ajunseseră de mult. Trebuie să plecăm mai departe. Rămân pe pilot automat, merg parcă în vis, nu mai sunt eu, e altcineva, mi-am ieşti din trup şi mă privesc parcă dinafara lui.... Încep să îmi amintesc scene din copilărie, din adolescenţă, viaţa îmi trece parcă prin faţa ochilor. Şi merg, pas după pas, acum pe drum drept dar ...acelaşi deşert cu bucăţi de piatră neagră, mai mari sau mai mici, pe care piciorul alunecă uşor şi pe care talpa nu se poate sprijini ferm.

Căutăm scobiturile în care s-au păstrat picturile. Multe s-au şters şi trebuie să parcurgem mulţi kilometri până în locurile în care o imagine s-a păstrat sfidând trecerea anilor şi natura sălbatecă. Ghidul ne arată pietrele pe care călcăm, unele negre, altele cărămizii... Acestea sunt instrumentele şi culorile pictorului de acum şase sau opt mii de ani.

Am ajuns. O imensă scobitură în peretele de piatră. Curbura trece de capetele noastre. Ridicăm privirile şi le vedem – vaci bălţate, animale mai mici, vânători în mişcare – forme pure, suple, simple, de o frumuseţe copleşitoare, surprinzător de vii... Senzaţia nu poate fi cuprinsă în cuvinte. Trebuie să fii acolo şi să vezi, să simţi, să te uimeşti, să înţelegi.... Toată oboseala dispare – pentru câteva secunde doar ! Simţi parcă răsuflarea celui care a scrijelit pe piatră aceste imagini creând un FRUMOS absolut. Îl simţi în spatele tău zâmbind şi întrebând parcă „Îţi place?” . Timpul s-a oprit.

Trebuie totuşi să mergem mai depare căci timpul, în realitate, nu s-a oprit deloc. Soarele începe să ardă. Facem un scurt popas. Căutăm umbra pietrei. O dorim plăcută, ocrotitoare, salvtoare dar... se dovedeşte agresivă, ameninţătore, rea....În câteva minute dârdâim de frig. Ieşim din nou la soare. În cîteva secunde simţim că arde. Bem, mâncăm, ne odihnim chinuit într-o permanentă trecere de la lumină al umbră. Tuaregul continuă să ne supravegheze discret. Ne simte oboseala, epuizarea. Ne oferă ceai preparat după ritualul doar de el ştiut. Ceaiul e bun, e tare, e dulce.... ne simţim parcă mai bine.

Începem să coborâm. E parcă mai greu ca la urcuş. Totul în jur se mişcă, piatra se mişcă, muntele se mişcă... doar soarele rămîne nemişcat pe cerul albastru fără nor şi...arde, arde.... Apa s-a terminat. Gura se usucă... Cu o cană apărută nu ştiu de unde ghidul nostru tuareg vine din când în când şi îmi toarnă apă în creştetul capului.

Drumul parcă nu se mai sfărşeşte. Simt că nu mai pot. Nu mai pot. Şi mă aşez pe o piatră aşteptând un ajutor care ştiu că nu poate veni. Într-o secundă sunt acoperită de muşte mici şi negre. De unde au apărut?! Mă uit la braţul gol şi văd – sau am iluzia că văd ! – cum din braţul meu se ridică un firicel subţire de fum. Şi... ştiu – mă ridic şi încep din nou să cobor sau... rămân pe loc şi mor! Altă alternativă nu există. Grupul s-a îndepărtat din nou, lângă mine, mai mult îl ghicesc decît îl văd, a rămas doar ghidul tuareg. Simt apa în creştet. Mă ridic, folosesc ultimele resurse ale pilotului automat din mintea mea şi, ca în vis, reâncep să merg. Nu ştiu cât timp, căci filmul vieţii mele începe să se deruleze din nou şi mă concentrez asupra lui. Atunci am făcut bine, atunci am greşit... Nu am despărţit corect binele de rău, frumosul de urât, valoarea de non valoare....dacă procedam altfel, poate ar fi fost....

Am ajuns. Maşina ne aşteaptă. Ghidului nostru i se spune – “cineva s-a îmbolnăvit, are nevoie de medicamente, trebuie să i le duci.” Unde? – pe Tassili, undeva, dincolo de muntele de piatră pe care tocmai îl coborâsem. Nici un cuvânt, doar o încuviinţare scurtă din capul înfăşurat în turbanul imens. Pacheţelul cu medicamente dispare în faldurile de cerneală şi, în clipa următoare, omul albastru reâncepe să...zboare, în sus, din piatră în piatră. În scurt timp, dispare în negurile ce coboară.

În aceea noapte, am plecat înapoi spre Alger. A doua zi, părăseam ţara. Avioanele au aterizat în miez de noapte şi au decolat în miez de noapte. Ziua, aparatele de zbor nu ar fi putut rula pe o pistă încinsă şi roţile s-ar fi afundat în asfaltul topit. Suntem epuizaţi dar într-o stare de surescitare. Mai avem câteva ore până să ne putem odihni capetele pe pernă. Nu mă pot abţine să nu îi împărtăşesc colegului meu micul secret –„ Ştii , şoptesc, pe tot parcursul acestui drum mi-am revăzut întreg firul vieţii, mi-am aruncat în aer ierarhiile valorice, priorităţile de viaţă şi de moarte şi am construit altele”. Răspunsul vine simplu, direct, ca o mărturisire urmată de un fantastic sentiment de uşurare.

„Şi eu.”