Guliver în Țara Omletei

Cine nu-şi aduce aminte de încrâncenata dispută dintre regatele Lilliput şi Blefuscu în care Guliver este amestecat până peste cap.

„Uriaşul” se transformă repede într-o victimă şi scapă doar printr-o minune de pedeapsa cruntă cu lipsirea de vedere pentru „trădare” la inamic. Problema era una de principiu, desigur, vital: la care capăt se cuvine să tăiem oul fiert, pentru a-l servi cum se cuvine? La cel mare sau la cel mic?

Nu ştiu dumneavoastră cum sunteţi, dar eu, de când am citit prima dată minunatele întâmplări ale lui Jonathan Swift, m-am gândit că ar fi existat o soluţie care să împace ambele părţi: în loc să fiarbă ouăle, nu aveau decât să le facă omletă, ceea ce le-ar fi dat prilejul să le spargă undeva...la mijloc!

Povestea asta, cu spartul ouălor, nu e deloc banală şi, după cum veţi băga de seamă domniile voastre, ea ne poartă prin cele mai neaşteptate locuri şi timpuri.

(Audio:Ascultați întreaga poveste )

Ca multe alte lucruri bune şi gustoase, omleta pare să fi ajuns pe meleagurile europene tocmai din Orient.

Ouăle bătute şi amestecate cu verdeţuri tăiate mărunt, înainte de-a fi prăjite pe o tigaie în forma unei foi subţiri, sunt menţionate în Persia sub numele de kookoo! Aceasta pare să fie strămoşul comun a ceea ce italienii numesc fritta, spaniolii tortilla, iar francezii omlette.

Roma, marea navă a civilizaţiei noastre mediteraneene, consemnează sub semnătura autorizată a lui Apicius un fel de mâncare numit „ova sfongia ex lacte”, adică omleta noastră, în care ouăle erau amestecate cu lapte, ulei, miere şi piper, înainte de-a fi aruncate în tigaie.

De pe la 1600 încoace, nici o carte serioasă de bucate nu uită acest fel de mâncare, pe cât de simplu, pe atât de gustos. La 1685, „Bucătarul desăvârşit” ne dă nu mai puţin de şase reţete, dintre care prima ne îndeamnă să spargem vreo şase, opt sau zece ouă, să le batem bine într-un castron, să adăugam sare, să punem apoi o bucată de unt într-o tigaie, iar când se va fi topit, să aruncăm acolo mixtura, lăsând-o să se rumenească, după gust. Ea poate căpăta o plăcută culoare verde dacă adăugăm o mână de spanac sau o servim cu un sos verde şi un pic de oţet amestecat cu zahăr, fierte împreună.

Până să ajungă însă în cartea de bucate, omleta noastră a colindat pe la casele cele mari împărăteşti, de unde se pare că i s-a tras şi celebritatea.

Povestea spune că nimeni altul decât Carol al V-lea, rege al Sfântului Imperiu Roman, prima împărăţie despre care se zvonea că este atât de mare, încât soarele nu apune niciodată în cuprinsul său, s-ar fi găsit ca oaspete al unei mânăstiri a Cartusienilor în Italia, lângă Padova. Pentru a marca momentul şi pentru că alte bunătăţi viaţa lor nu le îngăduia, călugării devotaţi tăcerii au pregătit o omletă din o mie de ouă. Pentru a reuşi o asemenea ispravă, ei au construit o maşinărie-tigaie uriaşă, care mai este folosită şi astăzi pentru acelaşi scop, anume de a face câte o omletă gigantică, undeva prin luna septembrie, atunci când oamenii locului se adună la „Sărbătoarea mistreţului”.

Napoleon însuşi, în expediţia din Italia, a dat buzna peste aceeaşi renumită mânăstire pe care, deloc spre lauda lui, soldaţii au devastat-o. Pe drumul către Italia însă, oprindu-se la Bessieres să înnopteze, Napoleon a cerut ceva de mâncare și i-a fost adusă o omletă. Atât de tare i-a plăcut, se pare, încât a ordonat să se facă una gigantică, din care să se servească fiecare soldat al său.

Bine bine, o să spuneţi dumneavoastră, călătoriile lui Guliver au însă de a face mai mult cu mările decât cu uscatul. Păi... chiar aşa s-a întâmplat şi cu omleta noastră.

Istoria noastră este pusă în mişcare de marile bătălii ale secolului al XVIII-lea, de data asta cele dintre Franţa şi Anglia pentru coloniile lor din America. Ca rezultat al „războiului de şapte ani”, nu mai puţin de treisprezece colonii franceze din ţinutul de coastă, de nord, al Americii şi Canadei, numit atât de poetic Acadia, au fost obligate să se mute în teritoriul a ceea ce astăzi este ţinutul Louisianei, în Statele Unite ale Americii. Aceste comunităţi, numite cu timpul, prin stâlceala limbii, cajuni, aveau să ţină vie până astăzi o cultură proprie, inclusiv o varietate a limbii franceze, cu un specific ce nu se mai regăseşte nicăieri în altă parte.

Bun şi ce are a face asta cu omleta? Are...pentru că, vă vine să credeţi sau nu, printre tradiţiile acestei comunităţi există una legată de găină. Se cheamă „Alergătura de lăsata secului” şi constă într-o bine organizată... goană dezorganizată. Este creată de grupul de colindători care aleargă după găinile din curtea cîte unui creştin cajun, pentru a prinde una ce urmează să fie pusă în oala de fiertură ce va fi gata la sfîrşitul distracţiei. Vânătoarea este presărată cu momente vesele, de la snoave şi povestiri la cântece.

Apropo de cântece, e suficient să vă spun că unul ajuns celebru, pentru că a fost cântat pe Lună de astronauţii lui Apollo 12 şi a călătorit pe unde până pe Pământ, se cheamă „Omul din Louisiana” şi a devenit un fel de imn al comunităţilor cajune.

Și...omleta? Cum, nu v-am spus?! În Abberville, Louisiana, nişte americani, după ce au călătorit în Franţa pe urmele lui Napoleon, au avut ideea reînvierii tradiţiei omletei gigantice. Plecând de la această regăsită tradiţie, au pus de un festival.

Evenimentul principal este, bun înţeles, crearea unei omlete pantagruelice din 5000 de ouă, în care bucătarii au grijă să arunce 52 de funzi de unt, 4 galoane de ceapă verde tocată mărunt, 75 de căpăţâni de usturoi şi 40 de funzi de cozi de crab, plus alte mirodenii. Evident toată lumea e invitată la masă! Dacă vă grăbiți, s-ar putea să mai prindeți o bucățică și...e gratis!